Calea transformării duhovniceşti

Pentru a merge pe calea îndumnezeirii, trebuie să ne lepădăm de tot ce ne desparte de Dumnezeu. Viaţa duhovnicească este ca şi cum ai călători în amonte într-o barcă cu vâsle. Lumea, trupul şi diavolul ne împing în sens invers urcuşului. Dacă barca se împovărează cu greutatea păcatelor şi a patimilor noastre, nu vom ajunge nicăieri. De fapt, vom merge înapoi, şi ne-am putea chiar îneca. Deci, ceea ce trebuie să facem este să aruncăm peste bord încărcătura la care ţinem atât de mult, dar care ne reţine din drumul nostru. Atunci vom fi în stare să mergem înainte, spre scopul pentru care am fost creaţi: unirea cu Dumnezeu. Mai jos, fragmente din conferinţa "The Way of spiritual transformation", susţinută de ieromonahul Damaschin Christensen în SUA.

Tema acestei conferinţe - "Să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii" - este una întru câtva descurajatoare, pentru că este atât de vastă şi cuprinzătoare. Ea se referă la întregul scop al vieţii noastre de creştini ortodocşi. Domnul nostru Iisus Hristos a spus: Eu v-am ales din lume (In. 15:19). Noi am fost chemaţi din lumea aceasta pentru a deveni cetăţeni ai altei lumi: Împărăţia lui Dumnezeu. Împărăţia începe acum, în această viaţă, continuă după ce părăsim această viaţă şi va atinge punctul culminant la a Doua Venire a Mântuitorului. Pentru a locui în acea Împărăţie, pentru a fi cetăţeni ai ei, trebuie să ne transformăm.

Tema transformării se referă la scopul vieţii noastre. Acest scop este unirea nesfârşită cu Dumnezeu - îndumnezeirea, theosis. Dar îndumnezeirea nu este o condiţie statică: este o creştere neîncetată, un proces, un urcuş către Dumnezeu. Nu ajungem la capăt în viaţa aceasta, nici măcar în viaţa viitoare. Unirea noastră cu Dumnezeu este o continuă transformare spre asemănarea cu Dumnezeu, care este asemănarea cu Hristos.

Cu Întruparea, moartea şi Învierea Sa, Hristos a mântuit firea omenească, deschizând drumul către îndumnezeire şi chiar către îndumnezeirea trupului, care va avea loc la Învierea de Obşte. Aceasta este dimensiunea obiectivă a mântuirii noastre. Dar, în timp ce firea noastră a fost mântuită deja, trebuie să ne însuşim mântuirea la nivel personal. Aceasta este dimensiunea subiectivă a mântuirii noastre. Hristos a venit la noi deja; depinde de noi să venim la El şi să ne unim cu El.

Moartea şi învierea noastră încep de la Botez

Învăţătura Sfântului Apostol Pavel despre transformarea duhovnicească, consemnată în Epistola către Romani, capitolul 12, începe prin a ne spune despre condiţiile premergătoare acestei transformări. Sfântul Pavel le scrie creştinilor din Roma: "Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu".

În comentariul său la acest pasaj, Sfântul Ioan Gură de Aur întreabă: "Cum trebuie să devină trupul o jertfă? Ochiul să nu privească la nimic rău, şi devine astfel o jertfă. Limba să nu grăiască nimic murdar, şi a devenit astfel jertfă. Mâna să nu facă nici o fărădelege, şi a devenit astfel o jertfă de ardere de tot. Dar acestea nu sunt de ajuns. Trebuie să avem şi fapte bune. Mâna să facă milostenii, gura să-i binecuvânteze pe vrăjmaşi, auzul să-şi găsească mângâierea în învăţăturile dumnezeieşti. Căci jertfa nu îngăduie nimic necurat: jertfa este pârga altor fapte. Să aducem deci lui Dumnezeu pârga mâinilor, picioarelor, gurii şi a tuturor celorlalte mădulare ale noastre."

Moartea şi învierea noastră sunt întâi marcate la Botez, când, după Sfântul Apostol Pavel, murim cu Hristos şi înviem cu El (cf. Rom. 6:3-4). În Botez, primim Harul Sfântului Duh în noi, unit cu sufletul nostru, aşa cum Adam si Eva îl aveau înainte de cădere. Acesta este începutul mântuirii şi îndumnezeirii noastre în Hristos, dar numai începutul. Noi trebuie să omorâm încontinuu rămăşiţele "omului vechi" pentru a fi încontinuu transformaţi spre asemănarea lui Hristos. De aceea, Sfântul Apostol Pavel a spus: "Mor în fiecare zi!" (I Cor. 15:31).

Hristos S-a dat pe Cruce ca jertfă pentru noi. Pentru a-L cunoaşte cu adevărat pe Hristos, trebuie să fim părtaşi ai golirii Sale de sine şi să oferim în schimb o jertfă. O jertfă interioară care reprezintă actul şi semnul dragostei noastre de Dumnezeu şi de aproapele. Este jertfa inimilor şi a minţilor noastre către Dumnezeu. Jertfirea timpului şi a energiei noastre pentru semenii noştri, cărora ne dedicăm de dragul lui Hristos.

Această jertfă este dureroasă. "Omul nostru vechi", "al păcatului", nu vrea să moară pe altarul jertfei. Rezistenţa firii noastre este mare. Sfinţii Părinţi ne învaţă că la baza căderii au existat două motive. Primul este preţuirea de sine sau dragostea de sine ("în ziua în care veţi mânca şdin roadele pomuluiţ veţi fi ca Dumnezeu" - Gen. 3:5), iar al doilea este iubirea de plăceri ale simţurilor (rodul pomului era bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere - Gen. 3:6). Toate păcatele din lume, spun Părinţii, au drept cauze aceste două lucruri. Noi nu moştenim vina păcatului lui Adam, ci moştenim tendinţa sau înclinaţia spre păcat. Acea înclinaţie aparţine "omului nostru vechi", omului egoist, omului trupesc, căruia i-am făcut voia de-a lungul anilor. Când încercăm să-l omorâm, va lupta pentru dreptul său de a exista. De aceea este atât de dureros acest sacrificiu.

Continuând să vorbească despre jertfa pe care trebuie să I-o oferim lui Dumnezeu, Sfântul Ioan Gură de Aur o aseamănă cu jertfele evreilor din Vechiul Testament. Aşa cum evreii cercetau cu atenţie animalele pe care aveau să le ofere ca jertfă, ca să se asigure că nu aveau nici o pată sau întinăciune şi că erau întregi şi sănătoase, tot aşa şi noi trebuie să ne cercetăm cu stricteţe, ca să fim curaţi din toate punctele de vedere. Apoi, spune Sfântul Ioan, "vom putea să spunem ca Pavel: "eu de acum sunt gata să mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat" (II Tim. 4:6). Dar acest lucru se va întâmpla dacă omorâm omul cel vechi, dacă ne omorâm mădularele noastre pământeşti, dacă lumea e răstignită faţă de noi… Dacă atunci când Ilie a adus jertfa văzută, s-a pogorât o flacără de sus şi a mistuit toată apa, lemnele şi pietrele, cu atât mai mult se vor face acestea pentru tine. Şi dacă în voi înşivă se află ceva neglijent sau lumesc, şi totuşi aduceţi jertfa cu bune intenţii, focul Duhului Sfânt se va pogorî şi va nimici ceea ce este lumesc şi va desăvârşi întreaga jertfă."

De aici se vede baza, fundamentul transformării duhovniceşti. Trebuie să oferim întreaga noastră viaţă ca jertfă lui Hristos, ca El să poată arde zgura şi să ne creeze din nou după asemănarea Lui.

Nu trăim pentru ceea ce este trecător, ci pentru ceea ce rămâne veşnic

Mai întâi e sacrificiul, apoi transformarea. De aceea, în capitolul 12 de la Romani, primul îl precede pe celălalt în succesiune directă: "Înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine-plăcută lui Dumnezeu… şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii".

Dacă am omorât "omul cel vechi" pe altarul sacrificiului, înseamnă că nu ne vom conforma acestei lumi.

Ce se înţelege prin "lume"? În Sfânta Scriptură există câteva sensuri ale termenului "lume". Poate însemna universul material sau lumea locuită. În sens negativ, îi poate desemna pe cei care se opun lui Dumnezeu şi, potrivit unor Sfinţi Părinţi, se poate referi la patimi sau la ataşamentul nostru faţă de lucrurile perceptibile simţurilor.

Nu trăim pentru ceea ce este trecător, ci pentru ceea ce rămâne veşnic. Domnul nostru Iisus Hristos a spus: "Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne pentru viaţa veşnică şi pe care o vă da vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl" (In. 6:27).

În lume - lumea patimilor - se pune mult accent pe imagine: trebuie să ai "imaginea" exterioară potrivită pentru a avea succes în această lume. Scopul nostru în calitate de creştini este complet diferit. Trebuie să fim transformaţi pe deplin pentru a fi cetăţeni ai altei lumi.

"Să vă schimbaţi prin înnoirea minţii!" Ce vrea să spună Sfântul Pavel prin înnoirea minţii? După Sfântul Ioan Gură de Aur, se referă la pocăinţă. Ni se spune să ne transformăm, dar, dacă ne uităm la noi înşine, vedem că păcătuim în fiecare zi. Acest lucru ne-ar putea duce la deznădejde, la gândul că nu sunt transformat, şi nici nu voi fi. De aceea, Sfântul Pavel adaugă cuvintele "prin înnoirea minţii", ca să nu deznădăjduim.

În originalul grecesc, cuvântul folosit aici pentru minte este nous. În teologia ortodoxă, nous este cea mai înaltă facultate sau putere a sufletului omenesc. Este facultatea care Îl cunoaşte pe Dumnezeu în mod direct; este sălaşul personalităţii noastre, care experiază persoana lui Dumnezeu în comuniunea dragostei. Sfântul Grigorie Palama şi alţi Sfinţi Părinţi spun că ea defineşte exact "chipul lui Dumnezeu" din noi.

Boala minţii duce la moartea spirituală. Când mintea este întunecată, urmează întunericul spiritual, în care nu putem vedea lucrurile clar şi cu trezvie. Nu putem vedea lucrurile aşa cum le vede Dumnezeu; în schimb, le vedem prin filtrul patimilor noastre. Astfel, bâjbâim orbeşte prin viaţă, rănindu-ne pe noi înşine şi pe alţii, cu sau fără bună-ştiinţă. Ne îndepărtăm mult de scopul nostru în viaţă, care este unirea cu Dumnezeu. Deşi am putea avea impresia că avem multe lucruri importante de făcut, pribegim fără ţintă prin viaţă; şi toată ocupaţia noastră nu serveşte decât la a ne distrage de la starea noastră spirituală bolnăvicioasă, de la faptul că nu împlinim scopul adevărat al vieţii noastre. Mintea este bolnavă în noi pentru că ne-am despărţit de Dumnezeu, pentru că am urmat mai mult patimile noastre decât pe El.

Eficienţa rugăciunii este dată de consecvenţa practicării ei

Vindecarea minţii noastre bolnave începe cu jertfirea "omului vechi", tăierea patimilor, pocăinţa. Vorbind despre vindecarea minţii, Sfinţii Părinţi pun mult accent pe trezvie. Trebuie să veghem tot timpul asupra gândurilor noastre pentru a respinge, pentru a tăia gândurile păcătoase şi pătimaşe. Când ne vine un gând păcătos şi îl tăiem imediat, nu este păcat. Dar când conversăm cu un gând păcătos, când îl păstrăm în suflet şi îl dezvoltăm pentru că ne atrage, atunci devine păcat, atunci ne separă de Dumnezeu. Când dialogăm cu gândurile pătimaşe, mintea se întunecă, lipsită de lumina harului dumnezeiesc. Aceste gânduri duc la sentimente pătimaşe, iar sentimentele alimentează mai multe gânduri. În curând suntem prinşi de patimă, iar patima devine obicei. De aceea trebuie să tăiem boala acolo unde începe, în gândurile noastre.

Pentru a tăia gândurile pătimaşe, trebuie să recunoaştem mai întâi că aceste gânduri ne sunt duşmani. Trebuie să ne dăm seama că ele ne pot despărţi de Dumnezeu. De exemplu, când avem un gând de revoltă sau de judecată împotriva aproapelui, trebuie să recunoaştem că dialogarea cu acest gând ne va aşeza în vrăjmăşie cu Dumnezeu.

În Biserica Ortodoxă avem un mijloc special de tăiere a gândurilor, Rugăciunea lui Iisus. Efectele acestei rugăciuni sunt duble. În primul rând, rugăciunea ne ajută să tăiem şi să ne distanţăm de gândurile pătimaşe. Iar în al doilea rând, rugăciunea ne ajută să ne întoarcem şi să continuăm să ne întoarcem la Hristos, Mântuitorul nostru, tot timpul.

În afară de rostirea Rugăciunii lui Iisus, ar trebui să cultivăm obiceiul chemării lui Dumnezeu cu propriile noastre cuvinte. Acest lucru ar trebui făcut pe tot parcursul zilei. Părinţii ne sfătuiesc să nu avem discursuri lungi, elocvente, către Dumnezeu; mai degrabă, ar trebui să ne rugăm simplu, din inimă. Putem striga către El fie verbal, fie mental, în funcţie de situaţie. Bineînţeles, ar trebui să strigăm către El când ne asaltează ispitele, dar nu ar trebui sub nici o formă să aşteptăm asemenea momente pentru a vorbi cu El.

De asemenea, împreună cu rugăciunea de toată ziua, care ne însoţeşte activităţile de zi cu zi, este important să dedicăm anumite perioade ale zilei rugăciunii, adică unei rânduieli de rugăciune.

Cheia rânduielii de rugăciune este consecvenţa. Dacă sărim peste rânduiala de rugăciune, lectura din Scripturi şi lecturile noastre duhovniceşti pentru o zi, vom descoperi că deja lumea va începe să ne invadeze: lumea patimilor, lumea distragerilor. Dacă sărim peste rugăciuni două zile, vom fi invadaţi şi mai mult şi aşa mai departe. Pe măsură ce trece timpul, vom gândi mai puţin cu mintea lui Hristos şi mai mult cu mintea lumii. Vom descoperi că suntem din ce în ce mai mult "potriviţi veacului acestuia".

Practica zilnică şi continuă a trezviei şi rugăciunii, desigur, nu poate înlocui Tainele Bisericii. Dar această practică ne poate pregăti pentru primirea Tainelor şi ne poate adânci în trăirea lor. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că primirea Sfintei Împărtăşanii este ea însăşi un pas spre îndumnezeire - pentru că primim Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru. Practica trezviei şi a rugăciunii, împreună cu pocăinţa, ne poate ajuta să fim părtaşi ai acelei îndumnezeiri mai deplin. Cel mai important semn al transformării duhovniceşti este că avem dragoste. Domnul nostru ne spune: "Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii" (In. 13:35).

Mulţi dintre noi ne blocăm într-o rutină în viaţa noastră duhovnicească. De obicei, aceasta se explică printr-un lucru: avem păcatele noastre, patimile noastre preferate, la care pur şi simplu nu vrem să renunţăm. Aceste patimi au devenit atât de mult parte din noi, încât credem că este imposibil să scăpăm de ele. Dar nu este imposibil. Hristos a spus: "Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea" (In. 16:33). Cu ajutorul Lui plin de har, ne putem învinge patimile - care, aşa cum am văzut, cuprind unul din înţelesurile termenului "lume" din Sfânta Scriptură.

Întrebarea la care se rezumă totul este: ce dorim? Dorim să ne potrivim patimilor acestei lumi, care trece, sau vrem să Îl avem pe Hristos locuind în noi, recreându-ne ca făpturi noi, care vor locui cu El şi în El pentru totdeauna?

Nu trebuie să măsurăm progresul duhovnicesc

Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc că nu trebuie să încercăm să ne măsurăm progresul duhovnicesc. Acest lucru ne poate duce la mândrie, pe de o parte, şi la deznădejde, pe de alta. Dacă ne gândim că "fac mari progrese, devin sfânt", putem fi siguri că nu facem progrese, pentru că ne mândrim, iar mândria ne desparte de Dumnezeu. Pe de altă parte, dacă deznădăjduim pe seama a ceea ce pare lipsa noastră de progres, şi această deznădejde ne desparte de Dumnezeu.

Aşadar, să Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne măsoare progresul. Să Îl lăsăm pe Dumnezeu să fie judecătorul, atât al nostru, cât şi al altora.

Transformarea duhovnicească nu poate apărea fără harul Duhului Sfânt. "Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul" (In. 3:8). Transformarea prin harul lui Dumnezeu este imperceptibilă atunci când apare. Suntem transformaţi, dar nu o ştim. Aşadar, nu ar trebui să încercăm să experimentăm stări sau momente de transformare. O asemenea încercare poate, în cele din urmă, să ne ducă doar la mândrie şi înşelare. Ceea ce ţine de noi este numai să lăsăm în urmă tot ceea ce ne desparte de Dumnezeu, să ne întoarcem la Dumnezeu cu toată fiinţa noastră şi să Îl lăsăm pe Dumnezeu să facă restul.

Transformarea duhovnicească nu este perceptibilă decât în retrospectivă. Într-o bună zi, vom putea privi înapoi şi analiza cum s-au schimbat lucrurile. Poate că vom observa că nu mai suntem robii unei patimi care, cândva, ne înlănţuia. Poate că, deşi circumstanţele vieţii noastre ar putea fi chiar mai grele decât erau în trecut, vom observa că nu reacţionăm la ele atât de negativ cum obişnuiam, şi că avem mai multă încredere că viaţa noastră e în mâinile lui Dumnezeu. Dacă observăm aceste lucruri, să Îi mulţumim lui Dumnezeu şi să nu ne încredem în noi înşine, aducându-ne aminte de cuvintele Sfântului Diadoh: "Numai Duhul Sfânt poate curăţi mintea". Apoi, continuând să practicăm trezvia interioară, să ne uităm mai adânc în noi înşine, pentru a descoperi acolo patimi mai ascunse şi subtile, pe care trebuie, de asemenea, să le omorâm pe altarul jertfei de dragul lui Hristos.

Aşadar, urmând îndemnul Apostolului Pavel, să nu ne potrivim acestui veac, să nu ne transformăm după lume, să nu ne transformăm după patimi. Ci să ne transformăm, transfiguraţi în făpturi noi prin pocăinţă, prin vindecarea şi curăţirea minţii noastre. Prin această transformare, să ajungem să Îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru, să ne unim cu Dumnezeu prin harul Său, şi să ne sălăşluim veşnic în dragoste desăvârşită cu Hristos şi sfinţii Săi. (Traducere de Cătălina Bogdan, după prelegerea susţinută de ieromonahul Damaschin Christensen la Conferinţa "Viaţa de parohie" a Diecezei Ortodoxe Antiohiene din Wichita şi Mezoamerica, Sioux City, Iowa, 9 iunie 2005)