Patristica
Calist Angelicude şi Meşteşugul liniştirii

Calist Angelicude şi Meşteşugul liniştirii

Adrian Agachi, 09 Aprilie 2010

Fără îndoială, isihaştii sunt pricepuţi în arta liniştirii duhovniceşti. Când rostim cuvântul "pricepuţi" nu ne referim la o calitate mentală sau fizică pregătită să îi ducă la o desăvârşire extatică. Acesta este meşteşugul înşelării diabolice: să te facă să crezi că datorită propriei priceperi reuşeşti să ajungi la tainele duhovniceşti care te înconjoară cu razele lor necreate. Priceperea isihastă porneşte din smerenie şi abandonarea totală în grija lui Dumnezeu. Ea constă din iubirea necondiţionată a lui Dumnezeu. Liniştea este întotdeauna un dar dumnezeiesc, nu o reuşită personală.

"Om duhovnicesc, virtuos şi isihast"

Calist Angelicude a fost un isihast în adevăratul sens al cuvântului. Părintele Stăniloae precizează următoarele: "Acest autor a fost activ în a doua jumătate a secolului al XIV-lea lângă localitatea Melnic din Macedonia, trăind până spre sfârşitul secolului al XIV-lea. El vieţuia într-o "aşezare" monahală de lângă acea localitate, într-un fel de sihăstrie, în care a clădit şi o biserică, fiind ajutat şi de ţarul sârb din acea vreme. În jurul acestei biserici vieţuiau mai mulţi asceţi, tunşi în monahism de Calist. Într-un document al Patriarhiei din Constantinopol el este denumit "om duhovnicesc, virtuos şi isihast". Numirea de "isihast" se dădea, după disputele isihaste de la mijlocul secolului al XIV-lea, unui monah care se ocupa cu rugăciunea minţii şi care a ajuns prin nevoinţa lui cu liniştirea până la vederea luminii dumnezeieşti" (Filocalia, vol. VIII, p. 325). Calist Angelicude a fost activ aşadar inclusiv în perioada disputei isihaste, susţinând fără discuţie dreapta credinţă. Fiind un părinte duhovnicesc atent, dar ocupându-se şi de ucenicii săi, se pare că urma îmbinarea rânduielii idioritmice cu cea de obşte. Probabil se retrăgea în sihăstrie timp de cinci zile pe săptămână şi revenea în ultimele două zile pentru a săvârşi dumnezeiasca Liturghie şi a discuta cu fraţii. Scrierile îi dezvăluie cu uşurinţă meşteşugul duhovnicesc şi calitatea sa esenţială de iubitor de oameni. Cu toate acestea, Calist Angelicude poate fi considerat şi un apologet de seamă, pentru că a publicat la un moment dat o scriere împotriva lui Toma de Aquino. "Mai trebuie menţionat că şi cealaltă mare scriere a lui Calist Angelicude, împotriva lui Toma de Aquino, acordă acelaşi rol Sfântului Duh şi curăţirii inimii în cunoaşterea lui Dumnezeu, în care autorul vede deosebirea între dreapta credinţă moştenită de la Sfinţii Părinţi şi raţionalismul scolastic" (Filocalia, vol. VIII, p. 327).

Dulceaţa şi necesitatea singurătăţii

"Nu se poate pocăi cineva fără liniştire; nici nu poate atinge în vreun fel oarecare curăţia fără retragere; şi nu se poate învrednici de convorbirea cu Dumnezeu şi de vederea Lui până ce se află în convorbire cu oamenii şi îi vede pe ei. De aceea, cei ce şi-au făcut o grijă din a se pocăi de greşalele lor, a se curăţi de patimi şi a se bucura de convorbirea cu Dumnezeu şi de vederea Lui - care este capătul de drum şi ţinta celor ce petrec după Dumnezeu, şi arvuna, ca să zic aşa, a moştenirii veşnice a lui Dumnezeu - urmăresc cu toată sârguinţa liniştirea şi socotesc drept lucrul cel mai folositor să se retragă şi să ocolească pe oameni, cu toată simţirea sufletului. Începutul lor în viaţa de liniştire sunt plânsul, ocărârea şi dispreţuirea de sine, pentru care, spre a le face în chip cât mai curat, iau asupra lor privegherile, starea în picioare, înfrânarea şi osteneala trupească al căror sfârşit de obşte este râul de lacrimi ce porneşte din ochii celor ce cugetă cele smerite întru frângerea inimii. Căci precum în cei ce tind spre curăţie şi o dobândesc prin fapte, sfârşitul este pacea din partea gândurilor, aşa în aceia sfârşitul este, cum am spus, curgerea lacrimilor" (Meşteşugul liniştirii, p. 328). Baza pocăinţei este considerată aşadar singurătatea, pentru că este greu de crezut că o persoană se poate pocăi sincer în mijlocul mulţimii o viaţă întreagă. Este adevărat că toţi creştinii care trăiesc în lume ar putea protesta faţă de această afirmaţie, dar ea conţine un adevăr mai tainic. Pocăinţa trebuie să fie interiorizată, iar pentru a reuşi acest lucru este nevoie ca risipirea exterioară să nu ne atingă aproape deloc. Pocăinţa duce apoi la curăţarea de patimi, iar aceasta aduce sufletul în convorbire (rugăciune) tot mai aprinsă cu Dumnezeu. Este interesant felul în care Calist Angelicude discută pe îndelete nevoinţele ascetice şi scopul lor. Astfel, faptele (virtuoase) ne duc la izbăvirea de gânduri, dar cei care caută liniştea ajung la curgerea lacrimilor. Această curgere a lacrimilor nu trebuie înţeleasă drept simplă plângere. "Trebuie să ştii, văzătorule, care vezi lucrurile de taină şi te desfătezi de ele, că, precum Dumnezeu şi omul sunt doi, tot aşa sunt două, fie ca gen, fie ca specie, plânsul şi lacrimile. Căci una se deosebeşte mult de cealaltă, măcar că amândouă sunt bune şi dăruite de Dumnezeu şi ne câştigă bunăvoinţa lui Dumnezeu şi moştenirea hărăzită de ea. Plânsul are ca izvor frica de Dumnezeu şi întristarea, iar lacrimile, dragostea dumnezeiască şi pe Dumnezeu. Cel dintâi nu veseleşte firea prea mult, cele de-al doilea veselesc mult şi mai presus de fire. Cel dintâi este al începătorilor, cele de al doilea, ale celor ajunşi la desăvârşire prin har" (p. 333).

Lucrările liniştii

Calist Angelicude vorbeşte despre cinci lucrări ale liniştii. "Cinci sunt lucrările liniştii: rugăciunea, sau pomenirea neîncetată a lui Iisus, introdusă prin respiraţia în inimă, fără nici un fel de gând, ceea ce se izbuteşte prin înfrânarea deobşte a pântecelui, a somnului şi a celorlalte simţuri, înăuntrul chiliei, cu ajutorul smereniei. Puţină cântare şi citire din Dumnezeieştile Evanghelii şi din Sfinţii Părinţi şi din capetele despre rugăciune, mai ales ale Noului Teolog, ale lui Isihie şi Nichifor; cugetarea la judecata lui Dumnezeu, la moarte şi la cele asemenea; în sfârşit, puţin lucru de mână. Şi iarăşi trebuie să se facă întoarcerea la rugăciune, chiar dacă lucrul acesta cere o oarecare silire, până ce mintea se va obişnui să lepede împrăştierea de la sine prin gândul la Domnul şi prin neîncetata consimţire cu osteneala inimii. Aceasta e lucrarea monahilor începători care voiesc să se liniştească. Deci, unul ca acesta trebuie să nu iasă des din chilie, să se ferească de orice convorbire şi privire, afară de cazul unei mari trebuinţe. Dar, şi atunci, să o facă cu luare aminte, cu pază şi cât mai rar. Pentru că nu numai începătorilor, ci şi celor ce-au înaintat unele ca acestea le pricinuiesc împrăştiere" (p. 333-334). Cu alte cuvinte, acestea sunt lucrurile fundamentale ascetice: rugăciunea, citirea, cântarea, cugetarea la judecata lui Dumnezeu şi lucrul de mână. Esenţială, însă, rămâne rugăciunea. În funcţie de ea se modelează şi lucrează şi celelalte nevoinţe. "Pleacă-ţi genunchiul de câte ori poţi şi roagă-te, şezând aşa; îngreunându-te de rugăciune, treci la citire, precum s-a zis; pe urmă iarăşi revin-o la rugăciune. Şi îngreunându-te iarăşi de ea, ridică-te la puţină cântare; şi apoi revino din nou la rugăciune. Şi iarăşi îngreunându-te, întoarce-te la îndeletnicirea mai înainte pomenită, cu măsură; şi apoi iarăşi dăruieşte-te rugăciunii. Foloseşte-te puţin şi de un lucru de mână, pentru alungarea plictiselii, cum ai auzit de la Sfinţii Părinţi. Dar pururea, în toată lucrarea ta cea după Dumnezeu, de dimineaţă până dimineaţă, să stea la locul de frunte rugăciunea. Toate celelalte îndeletniciri să fie folosite, cum s-a zis, din pricina îngreunării la rugăciune. Iar când vine mila în suflet şi harul Duhului face să ţâşnească din inimă rugăciunea ca dintr-un izvor, atunci mintea să se îndeletnicească numai cu rugăciunea şi cu vederea în raiul dragostei dumnezeieşti" (p. 331). Nevoinţele sunt influenţate de rugăciune, dar trebuie lucrate şi ele atunci când rugăciunea ajunge să îngreuneze. Cum poate fi explicat acest aspect? Rugăciunea ajunge să îngreuneze atunci când este practicată în exces. Fiecare om are o anumită măsură a rugăciunii, care poate fi mărită treptat. Este imposibil ca o persoană care se roagă o oră pe zi să ajungă imediat să se roage zece. De aceea, nevoinţele celelalte susţin această lucrare ascetică capitală a rugăciunii. Citirea, cântarea, gândul la judecata lui Dumnezeu hrănesc rugăciunea, iar lucrul de mână alungă monotonia vieţii în sihăstrie. Lecţia noastră, a celor care trăim în lume, poate fi rezumată în chipul următor: orice faptă bună trebuie să păstreze în ea o urmă de rugăciune. Rugăciunea rămâne maica virtuţilor şi regina nevoinţelor ascetice. Chiar şi cei din lume trebuie să înveţe meşteşugul rugăciunii neîncetate. Sfatul Sfântului Apostol Pavel: "Rugaţi-vă neîncetat!" (1 Tes. 5:17) nu este adresat doar monahilor…


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!