Reportaj
Călugării care se roagă întru respirarea sfinţilor

Călugării care se roagă întru respirarea sfinţilor

Dumitru Manolache, 04 Februarie 2013

Într-unul din poemele sale creştine, Gavriil Stiharu spune: „Mănăstire… sfinţii respiră/ prin rugile călugărilor“. Recitind aceste versuri, după un scurt popas făcut în această iarnă la Mănăstirea Sitaru-Balamuci, judeţul Ilfov, din Arhiepiscopia Bucureştilor, ni s-a luminat întru înţelegere râvna călugărului de a ajunge grabnic la chilie, dând astfel sens nebănuit drumului de întoarcere din lume acasă. Aşa am tălmăcit noi mărturisirea părintelui stareţ Natanail, care ne-a vorbit despre acest fel de drum. 

Pentru orăşeanul contemporan, secătuit uneori de vlagă din cauza coroziunii nemiloase a haosului urban, o fugă la o mănăstire echivalează cu o bine venită întremare, echilibrare a funcţiilor vitale şi limpezire a minţii. Şi dacă se întâmplă ca această mănăstire să respire întru respirarea sfinţilor chiar într-un rest al vechilor codri ai Vlăsiei, el, orăşeanul, se poate considera un fericit. Căci se face parte, deopotrivă, în taină şi istorie, reintegrându-se firesc în sensul suişului vieţii omului, născut între pământ şi cer. 
 
Este un sentiment reconfortant, trăit şi conştientizat din plin şi de noi, în rama de chiciură geroasă, scobită în peretele zilei, la Mănăstirea Sitaru-Balamuci, din comuna Grădiştea, judeţul Ilfov.

Istorii, legendă, sfinţi şi călugări

Un drum îngheţat, decupat în albul imaculat al câmpului, te duce scurt, peste o apă, aproape perpendicular, în inima unei păduri, coborâtă aici direct dintr-un basm al lui Andersen. În faţă, o poartă. Dincolo de ea, printre mesteceni şi brazi, o neasemuită biserică, ziduri şi chilii ce seamănă cu un palat de cleştar.
 
Aici, în faţa porţii, se pune punct tărâmului lumesc. Dincolo de ea, se întrupează taina.
 
Între aceste ziduri, timpul a făcut un popas mai lung, adunând la un loc legende, date concrete, întâmplări, domni şi domniţe, boieri, sihaştri, călugări, fresce şi sfinţi, toţi laolaltă alcătuind istoria acestui loc sfânt care, pe scurt, sună aşa: cândva, prin secolul al XVI-lea, sihaştrii din adâncul Codrilor Vlăsiei au ridicat pe o movilă din mijlocul apelor Ialomiţei o bisericuţă de lemn cu hramul „Sfântul Nicolae“. După un timp, s-a dărâmat. Apoi, la 1627, marele vornic şi logofăt Jupân Papa Greceanu, străbunicul Sfântului Constantin Brâncoveanu, a zidit cu doamna sa Elena biserică de piatră şi chilii. Voievodul Leon Tomşa vorbea într-un hrisov din 15 aprilie 1631 despre ea. Dar mai înainte de aceasta, pe la 1548, se năştea legenda domniţei Muşa, din neamul Sabaţilor din Greci care, întorcându-se acasă din târgul Bucureştilor, a fost înghiţită de apele învolburate şi revărsate ale Ialomiţei. În amintirea tragicei ei dispariţii, sătenii au denumit locul „Valea unde s-a înecat Muşa“. Oamenii au tot rostogolit numele, transformându-l în Valea Muşii, Valea Musii, apoi Balamusii, pentru ca să ajungă în zilele noastre Balamuci.
 
În 1632, Matei Basarab confiscă averile Grecenilor şi transformă Mănăstirea Balamuci în schit al Mănăstirii Sărindar, ambele închinate mai târziu Mănăstirii Paterias din Rumelia, de unde au venit călugări greci. În secolul al XVIII-lea, un război pustieşte mănăstirea, care va fi refăcută în 1751 de jupân Gheorghe Greceanu. Un an mai târziu, preotul Dima din Braşov împreună cu ucenicii săi îmbracă într-o frescă uluitoare biserica, dându-i aici, în sudul ţării, dimensiunea inegalabilului în care a fost înveşmântat Voroneţul moldav.
 
Alte şi alte restrişti întunecă vremurile, dar şi istoria mănăstirii care s-a ruinat, a fost transformată în temniţă, pentru a se reface mai vie, mai strălucitoare, gata să primească deodată cu sfinţii şi călugări rugători, fie de la Căldăruşani, fie de la Chiţcani, din Basarabia ocupată, fie din alte aşezăminte.
 
Cu mari eforturi şi jertfe, în perioada comunistă mănăstirea a rezistat, pentru ca după decembrie 1989 să strălucească şi să lumineze din plin veacul ce va să vie.

Îndemn la nădejde şi meditaţie

E greu să cuprinzi în câteva rânduri acest răstimp găzduit atâtea veacuri între zidurile Mănăstirii Sitaru, cum de altfel este imposibil a vorbi cuprinzător şi mulţumitor despre pictura ei maiestuoasă care, privind-o, te înalţă vindecător, conştientizându-ţi limitele între cele două dimensiuni ale existenţei: cea umană şi cea cosmică. Înconjurat de această frescă, te simţi integrat în lumina cerului, parte a lumii curate zidită de Creator în începuturi.
 
Dar dacă despre sfinţii şi îngerii de pe pereţi, întrupaţi în var curat, albit în vâlvătaia focului, cuvintele nu-ţi ajung, trei scene mici, pictate pe arcul uşii de la intrare te ţintuiesc în meditaţie şi limpezire: scena sufletelor drepţilor ţinute de mâna veşnic ocrotitoare a Domnului într-un scutec, scena din dreapta, cu proorocul Iona ieşit din burta chitului, precum încercăm noi să evadăm din pântecele veacului nostru, şi scena din stânga, cu pomul Raiului, în care se pregustă veşnicia.
 
Dar ceea ce ne lămureşte sensul nebănuit al drumului pe care tocmai veniserăm aici sunt gândurile părintelui ieromonah Natanail, stareţul mănăstirii, care, printre cele spuse despre obşte, slujbe, trecut, prezent şi speranţă, ne-a mărturisit următoarele: 
 
„De aici, din mănăstire, lumea pe care o vedem este una care aleargă mai mult după lucrurile materiale decât după cele duhovniceşti. O lume îndreptată către alt ţel decât spre cel care ne este hărăzit: Împărăţia lui Dumnezeu. Scopul adevărat al omului este să ajungă acolo. Să fie aproape de Creator. Să urmeze sfaturile evanghelice lăsate de Hristos prin ucenicii Săi. Lumea pe care o vedem noi însă s-a îndepărtat mult de Dumnezeu. Dar să trăim cu nădejde.
 
Noi mai ieşim uneori din mănăstire, când trebuie neapărat să o facem. Mergem dintr-o lume spre o altă lume. Şi asta ne bulversează. Când plecăm, trăim o agitaţie. Ştii că te întâlneşti cu fel de fel de ispite, caractere, oameni care nu au nici un fel de legătură cu viaţa duhovnicească pe care o trăim aici. Simţi cu sufletul că lumea de dincolo de zidurile mănăstirii e un fel de haos.
 
Când ne întoarcem acasă, vrând-nevrând, venim încărcaţi de acest duh lumesc. Ne bucurăm nespus însă că aici putem ieşi din el, lepădându-l, revenind în logica lui Dumnezeu. În grădina Lui, în împărăţia Lui, că mănăstirea este o împărăţie a lui Dumnezeu. Intrăm astfel într-o rânduială, într-o linişte. Simţim că am scăpat de o povară, de lucrurile negative cu care ne încărcăm”.
 
Şi aşa am înţeles noi sensul drumului de întoarcere al călugărului, dar şi tâlcul adânc al versurilor poetului Gavriil Stiharu, care spune: „Mănăstire… sfinţii respiră/ prin rugile călugărilor“, gândind că graba părinţilor care se întorc acasă înseamnă rugăciune, respirare salvatoare pentru sfinţi.
 

Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!