Reportaj
Călugării „grăniceri“ de la Scărişoara

Călugării „grăniceri“ de la Scărişoara

Dumitru Manolache, 02 Martie 2013

Scărişoara, din Episcopia Maramureşului şi Sătmarului, este cel mai vestic aşezământ monahal ortodox românesc. Mănăstirea se află la mai puţin de 20 km de Carei, în apropierea localităţii Scărişoara Nouă, judeţul Satu Mare, şi la numai 3 km de linia de frontieră care desparte România de Ungaria. Altar al Ortodoxiei la marginea lumii catolice, aşezământul, ridicat din dorinţa familiilor de moţi din localitate, îşi îndeplineşte cu smerenie menirea, „deschizând“ graniţa pentru toţi cei care Îl caută pe Hristos, de dincoace şi de dincolo de frontieră, fie ei români sau maghiari, ortodocşi sau catolici.

Scărişoara Nouă, localitatea de pe graniţa cu Ungaria, este poate cel mai elocvent exemplu al faptului că românii, siliţi nu de puţine ori în istorie să o apuce în bejenie, îşi iau cu ei la plecare satul, biserica şi tradiţiile. Chiar dacă uneori sunt nevoiţi să le poarte prin vremuri doar în suflete. Se vor lipsi de multe, dar niciodată de acestea.

În 1924, mai multe familii de moţi ortodocşi din Apuseni au fost colonizate pe graniţa de vest a ţării, la mai puţin de 20 km de Carei, în mijlocul lumii catolice. Cu pământurile lipite de graniţă, şi-au ridicat satul, Scărişoara Nouă, dându-i numele aşezării părăsite din munţi. În 1940, după Dictat, au fost alungaţi, dar au revenit, sprijiniţi de confraţii din localitatea învecinată. Ortodocşi din tată-n fiu, şi-au purtat biserica în inimi şi şi-au pus la păstrare tradiţiile într-un muzeu al moţilor, ridicat în mijlocul satului, rugându-l pe Crăişorul munţilor, adică pe Avram Iancu, să le păzească de acolo, din ceruri, de unde se află.

După 1990, cele aproximativ 80-90 de familii de moţi din Scărişoara Nouă au dorit să vadă şi mănăstire ortodoxă întrupată în noul pământ.

Loc de mănăstire şi de pomenire

„Mănăstirea are hramul «Sfântul Ioan Botezătorul». În anul 1991, credincioşii din Scărişoara Nouă l-au rugat pe Înalt Preasfinţitul Justinian, Arhiepiscopul nostru, să binecuvânteze înfiinţarea unei mănăstiri aici. Ei au mers cu Înalt Preasfinţitul în marginea satului, exprimându-şi dorinţa ca acolo să se ridice mănăstirea.

Întorcându-se spre Pişcolt, Înalt Preasfinţia Sa a zărit actualul loc pe care se află aşezământul. A lăsat maşina undeva mai jos şi a venit până aici. Se spune că în anul acela terenul era cultivat cu secară. «Aici să fie loc de mănăstire», a spus Înalt Preasfinţitul, şi a îngenuncheat sărutând pământul, binecuvântându-l. Şi tot atunci a stabilit ca pe 24 iunie să sfinţească locul şi să înceapă lucrările la biserica viitoarei mănăstiri. A trecut timpul şi Dumnezeu i-a ajutat pe toţi cei care au ridicat ceea ce se vede.

Primul stareţ a fost părintele Serapion Nădejde, care a stat aici câţiva ani. Apoi, îmbolnăvindu-se, s-a retras, dormindu-şi acum somnul de veci la Mănăstirea Lainici. A venit după aceea părintele Veniamin, iar din 1995 până în 2007 a fost aici părintele Teofil Pop, care este acum stareţ la Mănăstirea Moisei.

Din 23 aprilie 2007, am venit noi, cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Justinian şi a Preasfinţitului Iustin, şi am continuat lucrările aflate în desfăşurare“, ne spune părintele arhimandrit Timotei Bel, stareţul aşezământului, exarhul mănăstirilor din Episcopia Maramureşului şi Sătmarului.

Drum spre chipul marginii de ţară

Am ajuns la cea mai vestică mănăstire din ţară într-o seară ceţoasă, spălată de o ploaie primăvăratică, scuturată aproape vertical din cer, care înmuia zăpezile uitate pe câmpuri de iarna ce nu se prea lăsa dusă.

Plutea în aer chipul tăinuit al marginii de ţară, misterios şi rece, perceput aproape fizic de noi, dincolo de lăstărişul de pe marginea drumurilor şi canalelor prin care, cu nu prea mulţi ani în urmă, se ascundeau grănicerii care păzeau frontiera.

Un drum şerpuit, nisipos, înfiorat de ceaţă ne conducea în nevăzut. Şi, deodată, acolo, în coasta ţării, străjuită de statuia lui Avram Iancu, ni s-a deschis în faţă mănăstirea. Un fel de lacrimă de piatră, scursă pe obrazul fâşiei arate, sau un alt fel de Iordan, pe malurile căruia trebuie să apară, din clipă în clipă, Ioan. Botezătorul Domnului, cel ce umblă înveşmântat în piele de cămilă şi se hrăneşte cu lăcuste.

Dincolo de mirare, dincolo de emoţiile primei impresii, ne-am regăsit în bucuria trăirii ortodoxe, în liniştea şi căldura ei, deodată cu intrarea în biserică. Un interior luminat, pe care l-am perceput mult mai înalt decât lasă să se creadă trupul exterior al clădirii, cu icoane făcătoare de minuni, cu o frescă realizată de pictorul maramureşean Ioan Botiş, în stil bizantin, şi cu două steaguri tricolore pe solee.

Jur-împrejurul bisericii se află altarul de vară, clopotniţa, agheasmatarul şi un corp armonios de clădiri, care adăposteşte un muzeu, cu obiecte aparţinând moţilor, adunate de călugări de prin satele din Apuseni, o bibliotecă bogată, cu vreo 5.000 de volume, şi un spaţiu multifuncţional, impresionant din punct de vedere arhitectural.

Slujire responsabilă şi iubitoare

„Deşi trăim într-o zonă cu populaţie majoritar catolică, noi Îl slujim pe Hristos aşa cum am învăţat. Aşa cum spune sfânta rânduială duhovnicească şi tradiţia ortodoxă. La slujbele noastre vin credincioşi din satele vecine, de la Carei, din judeţ, şi de dincolo de graniţă. Chiar zilele trecute au fost 50-60 de credincioşi maghiari. Noi ne rugăm şi pentru ei, şi ei simt dragostea şi binefacerea rugăciunilor în viaţa lor. Nu facem nici o diferenţă între ei şi români. Îi iubim, îi preţuim, îi sfătuim şi ne rugăm. Şi ei apreciază acest lucru.

În mănăstirea noastră este armonie, dragoste, pace, linişte şi bună înţelegere. Slujirea Bisericii strămoşeşti, chiar aici la graniţa cu lumea catolică, păstrarea rânduielilor şi a tradiţiei ortodoxe sunt fireşti şi ziditoare. Dar şi o datorie pentru mica noastră obşte“, ne mărturiseşte părintele stareţ.

La plecarea spre Carei, farurile maşinii căutau drumul prin întuneric. Parcă pluteam în nevăzut. Şi tot scrutând puţinul din faţă, încercam să înţelegem cum de se face ca aici, la marginea ţării, să vină să se roage şi vecinii catolici de peste fâşie, când au la ei acasă bisericile lor. Dar poate nici nu trebuie să aflăm. Să rămână taină, căci la Dumnezeu toate sunt posibile.

Să-L slujeşti pe Mântuitorul pe graniţă, în cea mai vestică mănăstire a Ortodoxiei româneşti, înseamnă, poate, a iubi ceva mai mult pe aproapele. Sentiment şi datorie ce anulează graniţele convenţionale şi ridică, dincolo de ce ne diferenţiază, o trăire şi o înţelegere comună a jertfei de pe cruce.

Cu acest răspuns, am spintecat noaptea spre Carei, bucurându-ne de bucuria monahilor „grăniceri“, care se nevoiesc la Scărişoara Nouă…


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!