Când invidia este răsplătită cu bunătatea...

Lucian Apopei, 18 Ianuarie 2008

Spre finalul cărţii Facerea, prima a Pentateuhului, Vechiul Testament ne prezintă povestea lui Iosif, fiul lui Iacov şi al Rahilei. Preferat de tatăl său, în defavoarea celorlalţi unsprezece fraţi, tânărul Iosif, în vârstă de numai 17 ani, îşi atrage fără să vrea invidia lor. Întrucât el are naivitatea să le povestească fraţilor cele două vise ale sale, în care se arată a le fi superior, cade pradă urii lor. necăzând de acord între a-l ucide sau nu, fraţii săi îl vând unei caravane de negustori. Pentru a-i explica tatălui dispariţia sa, ei îi arată haina lui cea aleasă înmuiată în sângele unui ied şi îi spun că a fost sfâşiat de o fiară sălbatică (foto: pictură realizată de marele pictor spaniol Diego Velazquez, care a trăit între anii 1599-1660).

„Reputaţia“ lui Iosif

Iacov va păstra această convingere de-a lungul tuturor anilor pe care Iosif avea să-i petreacă în Egipt, acolo unde, în cele din urmă, negustorii îl vânduseră lui Putifar, comandantul gărzii faraonului. La ceva vreme, din pricina unei acuzaţii mincinoase a soţiei stăpânului său, este aruncat în temniţă, unde va căpăta „reputaţia“ de tâlcuitor de vise. El interpretează visele a doi tovarăşi de detenţie, marelui brutar prezicându-i că va fi executat iar paharnicului că va reintra curând în graţiile domnului său. Doi ani mai târziu, faraonul are două vise deosebite, pe care ghicitorii săi nu le-au putut interpreta. Atunci, paharnicul şi-a amintit de Iosif, pe care îl aduce în faţa faraonului. În primul vis, şapte vite grase păşteau pe malul Nilului, când şapte vite slabe ies din fluviu şi le înghit pe primele, însă rămân tot la fel de slabe ca înainte, iar în al doilea vis, faraonul vede şapte spice pline, care sunt înghiţite de alte şapte seci. Fără a şovăi, Iosif interpretează visele ca fiind un avertisment referitor la cei şapte ani de foamete care vor urma perioadei de şapte ani de belşug. Impresionat de tânărul israelit, faraonul îl numeşte mare demnitar al statului egiptean.

„Iată, voi aţi uneltit înaintea mea, dar Dumnezeu le-a întors în bine“

Între timp, în Canaan, seceta a provocat o criză socială în rândul populaţiei, care a început să migreze spre Egipt. Fraţii lui Iosif, mânaţi de nevoie, pleacă şi ei în Egipt pentru a cumpăra cereale. Prosternaţi la picioarele lui, fără a-l recunoaşte însă, îl imploră să le dea „puţine bucate“ pentru ei şi familia lor. În acest punct, povestea se îmbracă în „haină“ teologică, Iosif, păstrându-şi firea de om bun, ca altădată, când era copil la casa părinţilor, rânduieşte ca întreaga familie să fie adusă în Egipt. Momentul în care Iosif îşi dezvăluie adevărata identitate fraţilor săi, care nu l-au recunoscut, este amânat, punctul culminant fiind atins în momentul în care Iosif izbucneşte în lacrimi. Fraţii lui sunt nevoiţi să-şi recunoască fărădelegea în prezenţa tatălui, însă Iosif nu acuză, ci impune bunătatea ca lege a firii: „Iată, voi aţi uneltit înaintea mea, dar Dumnezeu le-a întors în bine, ca să facă cele ce sunt acum şi să păstreze viaţa unui popor numeros“.

Sfinţii părinţi - Sfântul Ioan Gură de Aur, despre Iosif:

„Uită-te la Iosif şi la fraţii lui! Iosif, acest minunat copil, nu ştia nimic din cele ce se petreceau în jurul lui; se purta cu ei aşa cum se cuvine să se poarte cineva cu fraţii lui, cu nişte oameni născuţi din aceeaşi mamă; îi credea pe cuvânt şi le vorbea cu multă nevinovăţie; aceia, însă, cuprinşi de patima invidiei, îl urmăreau cu ura lor. (...) Ce cumplită este invidia! Dar, mai bine zis, ce gând ucigaş! Când un om se lasă cu totul în voia unei fapte necugetate, este învălurat de gânduri nebuneşti; nu mai are înaintea ochilor ochiul cel neadormit, nu mai ţine seamă de cei de acelaşi sânge cu el, nu mai ascultă de nimeni care poate să-l aducă la simţămintele cele omeneşti. Aşa au păţit şi fraţii lui Iosif. Nu s-au mai gândit că le e frate, că e tânăr, că e tare iubit de tatăl lor, că nu ştie să se descurce într-o ţară străină, că are să străbată atâta cale şi că are să locuiască cu barbarii! (...) Ai văzut că, încetul cu încetul, Iosif îşi vădeşte şi virtutea şi răbdarea, pentru ca aşa, luptând ca un atlet viteaz, să pună pe capul lui cununa împărăţiei, iar prin împlinirea visurilor să le arate cu fapta, celor ce l-au vândut, că nu le-a fost de nici un folos uneltirea lor cea atât de mare.

Da, virtutea are atât de mare putere, că iese cu mult mai strălucitoare, chiar când se întâmplă să i se ducă război.“ („Omilii la Facere“)

Cum arăta „haina cea aleasă“ a lui Iosif

Cu privire la vestimentaţia evreilor la acea vreme, trebuie precizat că Sfânta Scriptură nu face o descriere amănunţită în acest sens. De cele mai multe ori, haina, ca şi obiect vestimentar, devine simbol al virtuţilor, sau, dimpotrivă, vădire a patimilor. Cu toate acestea, ţinând cont că „haina cea lungă şi aleasă“ a lui Iosif era de culori de diferite, putem deduce o împletitură care se putea realiza la acea vreme şi în acele ţinuturi din lână sau bumbac. Tunica era haina obişnuită la acea vreme, care ajungea de obicei până la genunchi, fără mâneci, şi peste care se încingea de regulă o centură. Ceea ce o făcea aşa „deosebită“ între celelalte haine era calitatea ţesăturii sau culoarea.

Evreii erau priviţi ca nişte imigranţi

Făcând o concluzie a primelor 14 episoade ale Atlasului biblic, pentru a prezenta istoria poporului biblic până la Iosif, menţionăm că originile acestuia încep cu aproximativ 4.000 de ani în urmă, cu patriarhul Avraam, continuând cu fiii acestuia, Isaac şi Iacov. Israeliţii au constituit numai o ramură din marele arbore ale popoarelor semite. După datele scripturistice, strămoşul acestora a fost Avraam. Aproximativ în secolul XVIII î. d. Hr., Avraam, descendent din Sem şi Terah, a plecat din cetatea Ur (Chaldeia), împreună cu soţia sa, Sarra, cu nepotul său, Lot, cu alte rude şi slugile sale - ale căror nume nu sunt menţionate în Sfânta Scriptură - şi cu toată averea şi s-a stabilit pentru un timp în Haran, oraş situat în Mesopotamia de nord, lângă râul Balik, afluent al Eufratului. De acolo, la îndemnul divin şi în urma unor motive de ordin social-politic, a plecat spre ţinuturile Canaanului, care au fost promise urmaşilor săi. Aici a găsit o societate bine organizată, el fiind nevoit să-şi mute corturile printre locuitorii acelor ţinuturi mai întâi la Sichem, apoi la Neghev. Datorită unei secete îndelungate, s-a mutat în Egipt. Expulzat de acolo, nu după mult timp a trebuit să se reîntoarcă în Canaan, stabilindu-se la Betel, apoi la Mamvri, aproape de Hebron, unde a şi fost înmormântat, după ce a trecut la Domnul.

Băştinaşii din canaan au dat noilor veniţi numele de ivirim, care derivă de la ever (eber) şi se traduce prin oamenii veniţi de cealaltă parte a unei mări sau a unui râu. Rădăcina verbului abar, din care derivă şi cuvântul eber, exprimă tocmai ideea de emigrare. Pentru acei locuitori ai Canaanului, evreii erau deci cei veniţi, cei imigranţi din altă parte.

Evreilor li se schimbă denumirea în „israeliţi“ sau sunt numiţi „fiii lui Israel“ în urma unei teofanii, când lui Iacov i se descoperă îngerul Domnului la râul Iaboc.

După un oarecare timp, perioadă care corespunde cu relatarea episodului de astăzi, după o secetă persistentă, cei 12 fii ai patriarhului Iacov s-au dus în Egipt, unde aveau să rămână timp de 400 de ani.

Preocuparea cotidiană a evreilor

Principala preocupare a evreilor era creşterea animalelor sau păstoritul. Această îndeletnicire i-a adus însă adesea în conflict cu băştinaşii, deoarece necesita deţinerea unor păşuni întinse pentru turmele de animale sau izvoare pentru aprovizionarea cu apă. Aşa se face că cei întâi veniţi au fost nevoiţi să cumpere de la băştinaşi anumite izvoare de apă şi câteva terenuri în apropiere de Hebron.

Dintre personajele biblice, numeroşi bărbaţi, dar şi unele femei, erau prezentaţi ca păstori de animale. Rahila, soţia lui Iacov, este prezentată ca o păstoriţă care-şi duce turmele la apă. Iacov îşi câştigă existenţa în pământ străin crescând animale. Fiii lui, de asemenea, pasc turmele tatălui lor, iar când ajung în Egipt se prezintă lui faraon ca fiind păstori din tinereţile lor.

Iconografie

În iconografia bizantină, patriarhul Iosif este reprezentat doar prin prisma povestirii vechitestamentare cuprinse în Cartea Facerea (cap. 30, 24 - cap. 50, 26, care corespunde cu sfârşitul primei cărţi a Pentateuhului).

Astfel, în „Erminia picturii bizantine“ a lui Dionisie din Furna întâlnim următoarele reprezentări: „Visul lui Iosif“, „Vinderea lui Iosif“, „Iosif lăsându-şi îmbrăcămintea“, „Iosif tâlcuind visele în temniţă“, „Iosif tâlcuind visele lui faraon“, „Iosif pus căpetenie peste Egipt“, „Lui Iosif i se închină fraţii săi“, „Iosif făcându-se cunoscut fraţilor săi“, „Iosif întâmpinându-l pe tatăl său“, „Iacov binecuvântând pe fiii lui Iosif“ şi Iacov binecuvântând pe cei 12 fii ai săi“.

Episodul „Iosif întâmpinându-l pe tatăl său“ este reprezentat astfel: „cetate şi pe dinafară de dânsa boieri şi ostaşi călări, şi dinaintea lor un cal cu şaua de aur, ţinându-l doi ostaşi îmbrăcaţi (cu veşminte) de aur. Şi înaintea lor, pe jos, Iosif, sărutându-l pe patăl său, Iacov; şi fraţii săi, dindărătul lui Iacov, şi dobitoace încărcate şi femei cu copii în braţe.“

Iosif apare reprezentat în iconografie într-un mod diferit faţă de ceilalţi patriarhi ai Vechiului Testament, având un chip tânăr, cu o barbă lată şi purtând mitră.

Simboluri biblice: Numărul care simbolizează alegerile pe care le face Dumnezeu

Numărul 12 este bogat în semnificaţii sfinte, atât la creştini, cât şi la iudei şi păgâni. În primul rând, numărul doisprezece e privit ca produsul lui 3 (număr dumnezeiesc) şi al lui 4 (numărul lumii). Cele 12 luni fac referire la anul evreiesc, dar şi la cei doisprezece zei greco-romani.

În Vechiul Testament avem 12 patriarhi, 12 fii ai lui Iacov, 12 seminţii ale lui Israel.

Apoi, în Noul Testament, Mântuitorul Hristos a ales 12 apostoli, fapt care întăreşte ideea că acest număr este asociat cu alegerile pe care le face Dumnezeu.

De asemenea, la vârsta de 12 ani, ne spun scripturile, Domnul Iisus Hristos merge la biserică. Simbolul credinţei sau Crezul are 12 articole, fiindcă se bazează pe descoperirea dumnezeiască (simbolizată prin numărul 3) şi credinţa omului (simbolizată prin numărul 4).


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!