Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Societate Când limba vorbeşte fără minte

Când limba vorbeşte fără minte

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Societate
Un articol de: Adriana Mihalcea - 10 Noiembrie 2010

Mergem pe stradă şi auzim, fără să vrem, câteva vorbe despre cineva. Urcăm în autobuz şi atenţia ne este tulburată de o discuţie între doi călători despre o a treia persoană care nu este de faţă. Vorbitul de rău despre alţii sau bârfa, aşa cum este cunoscută de către toată lumea, a devenit un lucru atât de familiar, încât oamenii au început să o şi accepte. Mulţi, fără să se întrebe dacă nu cumva vorbeşte gura şi nu mintea şi uitând că a nu bârfi este o poruncă de la Dumnezeu.

Ce a mai făcut colega, cu cine a ieşit în oraş, cu cine a luat metroul? Ce şi-a cumpărat nou, cu ce haine este îmbrăcată azi? - sunt doar câteva dintre frazele care se întâlnesc adesea în zilele noastre într-un birou, pe stradă, dar mai ales la televizor. În emisiunile de divertisment, dar şi la ştiri, se vorbeşte despre cine, ce şi când a făcut ceva, iar revistele de scandal ne ţin la curent cu toate întâlnirile, despărţirile şi scandalurile. Oare bârfa chiar este încurajată la toate nivelurile? Ce puteţi face în această situaţie, vă veţi întreba… Să staţi deoparte, să încercaţi să ignoraţi taclalele sau să participaţi activ? Răspunsul este mai simplu decât pare. Să nu bârfeşti este o poruncă a lui Dumnezeu: "Să nu umbli cu bârfeli în poporul tău". (Levitic 19:16). Dacă ai ajuns să bârfeşti, ai ajuns să încalci porunca lui Dumnezeu.

Pentru că a bârfi nu este o joacă, nu sunt simple cuvinte care se pierd într-un timp foarte scurt, aşa cum s-ar putea crede. Chiar conform dicţionarului explicativ al limbii române, a bârfi înseamnă: a vorbi de rău, a povesti, a defăima, a calomnia, a flecări, a îndruga verzi şi uscate. Deci nimic bun. "Tot păcatul se începe de la minte, de la gând şi toată fapta rea se exprimă întâi prin limbă. Zice Mântuitorul că din prisosinţa inimii grăieşte gura. Şi Solomon zice: Mai bine este a cădea de la loc înalt, decât a cădea prin limbă. De aceea trebuie mare băgare de seamă", spunea părintele Cleopa.

Motor al vieţii sociale

În societatea noastră, bârfa a ajuns un fel de motoraş al vieţii sociale. "Printre emoţiile care stau la baza alimentării bârfei sunt sentimentul de apartenenţă şi complexele de superioritate/inferioritate. Atunci când bârfim, emoţia asociată e legată de faptul că adesea ne simţim total opuşi acţiunii sau comportamentului pe care îl criticăm. De exemplu, dacă bârfeşti despre o persoană fără stil, e implicit că tu şi persoana cu care porţi conversaţia sunteţi excluse din categoria asta. Mai presus de toate, bârfa ne face să ne simţim superiori şi ne dă un sentiment de putere, chiar dacă e vorba doar de câteva momente şi cuvinte", spune psihologul Andreea Dârzu.

Bârfim orice. Culoarea sacoului colegului, tunsoarea lui. Bârfim pe oricine. Pe soţia prietenului, pe prietena colegului. Dar de ce? Psihologul este de părere că uneori facem asta pentru că vrem să ne simţim bine. Alteori, din răutate şi din convingerea că disconfortul altuia înseamnă un atu al nostru.

Cu alte cuvinte, bârfa este considerată o nevoie psihologică. Şi va rămâne aşa atât timp cât nu vom putea înţelege că ceea ce nu ne place este o acumulare energetică negativă internă. Gândurile negre, în recuzita cărora intră şi bârfa, sunt în interior şi niciodată în exterior.

Gândul pozitiv însă deţine supremaţia, slăbeşte pornirile spre bârfă, întregeşte credinţa că relaţionarea cu semenii se află pe făgaşul firesc. Apelăm la bârfă doar atunci când nu avem argumente. Apelăm la bârfă doar atunci când considerăm că limba poate vorbi şi fără minte.

"Limba este organul cu care lăudăm pe Dumnezeu, la fel şi mintea. Dar vrăjmaşul le ia pe amândouă aceste organe: mintea o întunecă cu gânduri rele şi limba cu cuvinte rele. Şi atunci omul devine unealta vrăjmaşului, că şi gândurile lui sunt spurcate, şi limba, şi cuvintele lui", spunea părintele Cleopa.

Cuvintele noastre rele nu se pierd în vânt, aşa cum s-ar putea crede, ci prind sămânţă, prind rădăcină şi astfel se umple lumea de ele. "Cuvintele noastre sunt sămânţă de scai. După cum nu poţi aduna sămânţa înapoi după ce-ai semănat-o - la vreun an de zile, după ce s-a umplut câmpia de scai -, aşa nu putem să adunăm răutatea şi păcatul pe care le-am semănat noi prin limbă. De aceea trebuie mare pază a limbii. Solomon spunea: cine nu păzeşte gura şi limba sa nu se poate mântui", explica duhovnicul de la Mănăstirea Sihăstria.

Tot el adăuga că "Dumnezeu nu ne-a făcut să fim muţi. Ne-a dat limbă să vorbim. Dar ceea ce vorbim, să fie spre slava lui Dumnezeu şi ceea ce este de trebuinţă". Deci, când vedem că începem a vorbi de rău pe altul, e bine să stăm şi să ne gândim că poate semănăm scai pe care îl duce vântul în mai multe inimi.

Bârfa şi vorbirea de rău pot conduce, pe cei care iau parte la ea, la o atitudine nepotrivită, la mânie, ură şi resentimente faţă de cel care este bârfit, scoţând în evidenţă lucruri ascunse, care poate în realitate nu ar arăta chiar aşa. Dar sub influenţa bârfei şi a intenţiilor ascunse şi rele ale unor oameni care schimbă uşor valorile lucrurilor prin cuvintele lor, bârfa va face ca anumite lucruri să pară cu totul altceva decât sunt în realitate.

Pilda Părintelui Ilie Cleopa

Cică într-un sat, o babă era rău clevetitoare. Ştia asta. Hotărăşte baba să meargă la preot să spovedească păcatul.

– Părinte, mă omoară clevetirea asta, nu ştiu ce să mă fac, dacă aud ceva despre cineva, fără a cerceta adevărul, mă reped să înfloresc şi să transmit mai departe astfel că, nu după mult timp, află tot satul… îmi dai canon mare părinte?…

– Nu, femeie, nu-ţi dau canon. Dar o să te rog să iei sacul acesta de scaieţi şi să-i plantezi la tine-n grădină.

– O, ce bine părinte!… asta-i uşor de făcut.

Peste un timp, părintele se întâlneşte cu baba pe drum.

– Femeie, o să te rog să-mi aduci rodul sacului cu scaieţi pe care ţi l-am dat să-l semeni în grădină.

– Aaa, păi nu pot părinte, că sacul s-a transformat într-o pădure de scaieţi, iar vântul a dus seminţele şi prin grădinile oamenilor şi a ajuns şi pe câmp şi ar însemna o muncă peste puterile omeneşti de-a aduna tot rodul sacului ce mi l-ai dat!

– Păi, vezi femeie? Aşa este şi cu clevetirea. Cineva spune o vorbă care se rostogoleşte, bulgărele se face tot mai mare, răneşte multe suflete în drumul lui şi nimeni niciodată nu-l mai poate opri. Fă bine dară, şi nu mai asculta cuvintele clevetitoare ale "sufletelor murmurânde" şi nici tu însăţi să nu mai scorneşti ceva despre aproapele.