Documentar
Când „mirabilul“ era ceva obişnuit...

Când „mirabilul“ era ceva obişnuit...

George Enache, 05 Septembrie 2010

Raţionalismul epocii moderne a tins adesea să transforme credinţa creştină, dintr-o mărturisire şi o lucrare permanentă a lui Dumnezeu, Unul şi Treime în acelaşi timp, într-un simplu "-ism", o doctrină printre multe altele, un sistem filosofic predat în chip scolastic, inclusiv în facultăţile de teologie, sau un sistem etic, mai mult sau mai puţin contestabil. Această "purificare" nu a avut alt efect decât pierderea "vieţii" autentice a creştinismului, a sensului său duhovnicesc, trăit ca experienţă de viaţă integrală şi nemijlocită, iar nu ca simplă activitate intelectuală.

Printre ţintele privilegiate ale acestui raţionalism uscat s-au aflat minunile, vedeniile sau visele premonitorii, considerate drept forme de manifestare ale unei religiozităţi primitive sau decăzute, nedemne de un om "superior". Această prejudecată s-a instaurat atât de puternic, încât chiar unii reprezentanţi ai bisericii au manifestat reticenţe în ceea ce priveşte acceptarea miraculosului drept o categorie validă de explicare a realităţilor divine şi mundane. Se vorbeşte astfel de Dumnezeu, dar de un Dumnezeu care nu mai acţionează în lume, iar minunile săvârşite de Mântuitor aici pe pământ reprezintă doar un eveniment izolat, strict circumscris istoric.

A istoriciza înseamnă uneori a trăda

Tendinţa se poate vedea cel mai bine în modul de prezentare a vieţilor sfinţilor. Şi în spaţiul românesc, sub influenţa erudiţiei istorice de tip occidental, au apărut numeroase "sinaxare" în care biografia sfinţilor este tratată la un nivel savant. Să luăm doar cazul Sfinţilor Dimitrie şi Nestor. Astfel, există o variantă modernă de sinaxar în care sunt înfăţişate o mulţime de date despre cei doi sfinţi, despre Cetatea Salonicului, despre împăratul Maxenţiu, despre Lie, căruia i se stabilea inclusiv etnia (vandal), cu alte cuvinte, o risipă de erudiţie despre epoca romană, prea puţin familiară unui credincios obişnuit. Din punct de vedere al cercetării istorice, totul era în regulă. Din punct de vedere teologic, nu, deoarece nu se mai vorbea despre revelaţiile Sfântului Dimitrie şi despre sensul luptei purtate de Nestor, ridicând întrebări legitime unui credincios care ştie că unui creştin îi este interzis să-şi omoare semenul. Însă, în vechile sinaxare, se arată foarte limpede că Lie era îndrăcit, iar Maxenţiu se folosea de el pentru a dovedi creştinilor că se închină unui Dumnezeu neputincios, iar adevăraţii zei sunt cei ai păgânilor. În urma victoriilor nenumărate ale lui Lie şi a presiunilor imperiale, credinţa creştinilor din Salonic începuse să se clatine. Provocarea lui Nestor şi binecuvântarea dată de Dimitrie, în urma unor viziuni, reprezintă un semn al puterii Dumnezeului creştin şi a prezenţei sale alături de turma sa. După cum spune vechiul sinaxar, în momentul victorie lui Nestor, creştinii au dat slavă Dumnezeului lor şi s-au întărit în credinţă. Nestor, ca un nou David, înfrângea pe noul Goliat şi readucea încrederea în turma derutată. Acest lucru nu înseamnă câtuşi de puţin că este o regulă ca un creştin să fie îndreptăţit să riposteze, chiar şi în cazurile de "legitimă apărare". Actul lui Nestor este un fapt excepţional, o minune voită de Dumnezeu, înscrisă în iconomia mântuirii. Printr-o istoricizare excesivă, prin transformarea povestirii sfinte într-un articol ştiinţific, se pierde de fapt sensul profund teologic, caracterul semnificativ al vieţii sfântului.

Omul antic şi omul medieval au acceptat miracolul ca parte a existenţei fireşti, l-au căutat şi s-au apropiat de el ca faptul cel mai concret şi cel mai evident al prezenţei divinităţii. Fericit este cel ce a crezut fără să vadă, însă istoria mântuirii îl conţine şi pe Toma necredinciosul şi gestul Mântuitorului de a-i oferi rănile de pe cruce spre atingere şi convingere, iar Dumnezeu a avut grijă de fiecare dată să dea câte un semn atunci când era mai mare nevoie.

În cele ce urmează, dorim să prezentăm câteva fragmente despre minuni, vedenii şi vise premonitorii în Evul Mediu românesc, un subiect foarte puţin tratat, singura lucrare de sinteză aparţinând până acum universitarului parizian Matei Cazacu. Problema este cu atât mai importantă, cu cât ea a fost legată în mod indisolubil de problema existenţei sfinţilor la români. Am ales câteva fragmente dedicate minunilor săvârşite de unii mari sfinţi prin ale căror moaşte Ţările Române au fost apărate de nenorociri veacuri la rândul şi câteva fragmente dedicate modului în care divinitatea s-a arătat şi a modelat conduita şi faptele unora dintre voievozii noştri, credincioşi înaintea lui Dumnezeu şi mari ctitori.

O minune a Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava

La începutul secolului al XVII-lea, în contextul "unirii" de la Brest-Litovsk şi a unei ofensive generalizate a catolicismului împotriva Ortodoxiei în ţinuturile stăpânite de Regatul polon, cu ecouri multiple şi în Moldova, are loc minunea săvârşită de Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, minune consemnată de mitropolitul Petru Movilă:

"În timpul voievodului Ieremia, domnul Moldovlahiei, unchiul meu, între mulţi alţi nobili polonezi ce-i slujeau lui, era un paharnic numit Uiazdovski, de credinţă latină, care, când domnul a venit în mitropolia de la Suceava, la praznicul marelui mucenic Ioan cel Nou, pentru a-i vizita moaştele, şi a văzut mulţime multă de oameni, adunaţi din multe locuri, spre a se săruta sfântul şi nestricăciosul corp şi dând multe daruri, a început să hulească, vorbind către tovarăşii săi: "Vedeţi cum aceşti schismatici pre corpul unui schismatic mort, ungându-l cu aromate şi sărutându-l ca pre un sfânt, îl împodobesc cu lucruri scumpe şi amăgind atâta popor pentru neştiinţa lui, îl pierd, ci precum aceştia care sărută corpul lui, se chinuie în iad, aşa şi toţi cei ce-l vor săruta, vor fi chinuiţi acolo!"

Îndată ce a zis acesta înaintea altor popoare, şi fiind şi domnul acolo, duhul necurat a intrat într-însul şi strigând foarte, aşa că s-au speriat toţi, şi trântindu-l la pământ, îl chinuia foarte, deci, scoţându-l pre el, tovarăşii săi afară din biserică, a început să muncească şi mai tare diavolul, spre mirarea întregului popor.

Văzând deci tovarăşii lui, cum şi mai mult se întăreşte muncirea lui de diavol, au venit la mitropolit, ce era atunci Gheorghe Movilă, fratele domnului, om cuvios şi sfânt, şi căzând la picioarele lui îl rugau ca să se roage lui Dumnezeu şi Sfântului Ioan spre a-l scăpa de suferinţa aceasta, căci frică şi cutremur îi cuprinsese pe dânşii.

Iar mitropolitul, văzând vina şi pentru dânsa suferă insultătorul, a zis: "Lăsaţi-l puţin să se chinuiască, căci a hulit pe sfinţii lui Dumnezeu şi credinţa noastră ortodoxă". Şi ei din nou îl rugau pe dânsul să-şi facă milă cu el, temându-se ca nu cumva, muncindu-se mai mult, să nu moară. Văzând ei că nu se înduplecă mitropolitul, au rugat şi pe domn ca să-l roage pe dânsul. Şi aşa, înduplecat de rugăciunile lor, după terminarea slujbei, a început să cânte rugăciune Sfântului Ioan. Iar hulitorul, îndrăcindu-se, a poruncit mitropolitului ca, aducându-l, să-l întindă pe pământ lângă racla Sfântului. Dar cum l-au adus pe el, nu puteau să-l ţină, căci diavolul intrase în el şi îl chinuia să se supună lui. După terminarea rugăciunii, mitropolitul a citit asupra lui rugăciunile interzise (molitfele Sfântului Vasile) şi a ieşit din el diavolul şi a rămas sănătos, ca şi înainte.

Iar el, venindu-şi în fire, a şezut lângă racla sfântului şi a început cu voce tare să zică: "Am păcătuit, o, sfinte al lui Dumnezeu, că hulindu-te pe tine şi sfânta credinţă ortodoxă, fiind acum pedepsit, te mărturisesc pe tine mucenicul cel adevărat al lui Dumnezeu şi sfântul lui, şi mă închin moaştelor tale, mărturisind că adevărată este credinţa ortodoxă şi pentru dânsa tu ai suferit muncile şi moartea de la necuraţii agareni ca un ostaş viteaz al lui Hristos. Şi tot cel ce te va huli pe tine şi credinţa cea sfântă a ortodocşilor să se pedepsească de Dumnezeu şi să se muncească ca şi mine acum, nebunul, pentru hulirea mea".

Acestea şi multe alte zicând şi rugându-se mult, s-a sculat sănătos ca şi mai înainte şi s-a închinat mitropolitului, învăţându-se de la acesta multe. Şi toţi oamenii cu frică şi cu bucurie au preamărit pe Dumnezeu şi au dat cinste sfântului mucenic, pentru cercetarea şi pedeapsa date hulitorului şi batjocoritorului credinţei cele sfinte ortodoxe".

Rugăciune ce luminează trupul

Viaţa Sfântului Nifon, patriarhul Constantinopolului, relatează o minune realizată de moaştele sfântului şi o viziune a domnitorului Neagoe Basarab, recent canonizat. Aducând moaştele patriarhului Nifon în ţară de către credinciosul domn, acesta organizează o împăcare dincolo de viaţa aceasta între patriarh şi Radu cel Mare, cel care-l alungase pe cuviosul Nifon din Ţara Românească: "făcură denie toată noaptea împreună cu domnul Neagoe Vodă, rugându-se sfinţiei sale pentru iertăciunea păcatului Radului Vodă".

"Când fu spre sfârşitul Utreniei, spune Viaţa, vrând Dumnezeu să arate aeve iertarea păcatului Radului Vodă, văzu singur Vodă Neagoe descoperire ca aceasta de la Dumnezeu: unde s-au rupt scoabele cele de fier şi acoperământul mormântului Radului Vodă şi degrabă să desfăcură marmurile şi se ivi trupul dinăuntru al Radului Vodă, groaznic şi întunecat, plin de puroi şi putoare. Iată acii se deschise sicriul cu moaştele Sfântului Nifon şi izvorî de la Sfântul izvor de apă şi spălă tot trupul Radului Vodă şi-l arătă luminat. Şi apoi iar înseşi toate încuietorile şi pietrele singure s-au închis şi s-au încuiat, ca şi mai înainte. Şi se arătă şi domnul Radu Vodă lui Neagoe Vodă şi-i făcu mare mulţumire pentru lucrul cel de milostenie ce au făcut pentru dânsul. Şi acii fu un sunet oarece şi se duse dinaintea ochilor lui, iar Neagoe Vodă se sperie şi-şi veni în fire".

Visul din care se zideşte mănăstire

Deosebit este fragment din Cuvântul pentru zidirea sfintei Mănăstiri Pângăraţi, scris în a doua jumătate a secolului al XVI-lea de Atanasie, egumenul Mănăstirii Moldoviţa. Aici se vorbeşte despre un vis al domnitorului Alexandru Lăpuşneanu, în care i-a apărut Sfântul Dimitrie: "iar când au fost luna lui octombrie în 22 de zile (1557), la miezul nopţii, i s-au arătat lui în vis un voinic cu veşminte albe, cu dumnezeiască slavă împodobit, şi i-au zis lui "Scoală voievodule şi degrabă să mergi la Pângăraţi, unde petrece un sihastru Amfilohie de aproape 50 de ani şi să zideşti în numele meu biserică"…

Iar domnul Alexandru l-au întrebat: "Cine eşti, doamne, cu atâta dumnezeiască podoabă îmbrăcat şi cu slavă împodobit?" Iar el a răspuns: "Eu sunt Sfântul Dimitrie, mucenicul lui Hristos şi ostaş,…, pentru Hristos în temniţă am fost închis şi muncit şi în coastă împuns. Carele în toată lumea şi în toată marginea se slăveşte numele meu, şi în pământul acesta, numai în pustie biserică nu am." Şi încetişor l-au împuns în coastă şi de spaimă s-au deşteptat, iar nu puţină frică au căzut asupra lui. Şi întru nedumerire multă au fost: aievea sau în vis i-au fost vedenia aceasta, nici sigur nu ştia".

Frământat de întrebări, domnul cheamă la sine pe "sfetnici şi înţelepţii filosofi", adică pe teologi şi pe marii boieri, pentru a dezbate problema naturii originii visului – de la Dumnezeu sau de la diavol?: "Iar ei toţi cu un suflet şi cu un glas au răspuns că de la Dumnezeu este întru adevăr vedenia aceasta; că şi în sfintele Scripturi am aflat şi de la prea înţelepţi dascăli am auzit, că tot ce iaste spre lucru bun, spre zidirea Bisericii, spre miluirea săracilor, spre iertarea greşiţilor şi spre pomenirea de veşnicele munci şi de judecată, acestea toate de la Dumnezeu sunt".

Ajungând la Pângăraţi, domnul se înfăţişează părintelui Amfilohie, prilej cu care-i arată raţiunea care l-a făcut să accepte valabilitatea visului: "Măcar că eu, cinstite părinte, n-am dat crezare îndată visului, Sfânta Scriptură şi părinţii noştri cei duhovniceşti ne învaţă pre noi să nu credem visurile; dar eu am adunat pe credincioşii boierii mei şi pe filosofi, şi toţi au judecat că de Dumnezeu iaste, şi foarte m-am bucurat".

Povestea nu se opreşte aici, deoarece diavolul, prin intermediul chiar al unor călugări, va încerca să pună stavilă zidirii. Domnul, care va ezita mult timp, se va hotărî să-şi ţină făgăduiala după un nou vis în care-i apare Sfântul Dimitrie "mânios şi cu ochii posomorâţi", ctitorind astfel Mănăstirea Pângăraţi. Acest text remarcabil, ne vorbeşte astfel, printre altele, despre instanţele de autoritate în Biserică şi despre cât este de greu să deosebeşti duhurile.

Îngerii la Putna

Cronicile au consemnat numeroase prezenţe şi intervenţii ale lui Dumnezeu în viaţa binecredinciosului voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt. Textul lui Grigore Ureche, prea binecunoscut, cuprinde multe asemenea evenimente, dintre care amintim numai sprijinul dat de marele mucenic Gheorghe pentru a-i izbândi pe "agarenii" victorioşi în mod trecător la Războieni, sau apariţia Sfântului Procopie "umblând deasupra războiului călare şi înarmat ca un viteaz", în timpul bătăliei de la Râmnicu Sărat din 1481.

Mai puţin cunoscută este o tradiţie despre întemeierea mănăstirii Putna, în care se spune: "În zilele blagocestivului şi de Hristos iubitoriului, preaviteazului domn al Moldovei Io Ştefan Voievod… acest părinte Daniil (Sihastru), deasupra locului unde este acum zidită sfânta mănăstire Putna, de multe ori ar fi văzut mulţime de îngeri luminaţi, cântând, ţinând în mâini făclii aprinse. De care lucru acel fericit părinte mult s-a mirat şi rugându-se lui Dumnezeu, ca să-i descopere de această minune ce văzuse, i s-au arătat îngerul Domnului în vedenie, zicându-i: "Bine să ştii că întru acel loc unde ai văzut îngeri luminaţi, robul lui Dumnezeu, Ştefan Voievod, fără zăbavă va să facă o mănăstire foarte iscusită, întru numele Preacuratei de Dumnezeu Născătoare şi Pururi Fecioară Mariei, şi va aşeza întru acea mănăstire mulţime de călugări ca să proslăvească pe Dumnezeu şi pe Preacurata lui Maică". Şi după aceste fu nevăzut, iară fericitul Daniel foarte s-au bucurat şi au mulţumit lui Dumnezeu şi Preacuratei lui Maice".

La scurt timp, "milostivul Dumnezeu au pus cuget bun la inima prea viteazului şi fericitului domn Ştefan Voievod", acesta poposeşte la chilia lui Daniil, care i-a povestit minunea lui Vodă Ştefan. "Şi pentru ca şi mai mult să se încredinţeze acest fericit domn, s-au rugat fericitul Daniil milostivului Dumnezeu ca să arate acei sfinţi îngeri şi înaintea acestui fericit domn. Şi Dumnezeu au ascultat ruga robului şi îndată în locul acesta unde iaste sfânta mănăstire Putna s-au pogorât mulţime de îngeri luminaţi, cu făclii aprinse prin mâini şi cântau cântări dumnezeieşti".

Sfânta Filofteia şi Sfântul Dimitrie cel Nou aleg pământul românesc

Pretutindeni pe unde au poposit de-a lungul istoriei, moaştele Sfintei Filofteia, aflate de şase secole la Argeş, au vindecat şi au alinat suferinţele. Vestitul Paul de Alep, în 1653, scria că moaştele "sfântuliţei" făceau "neîncetat…numeroase minuni". Aceleaşi lucruri le avem consemnate la începutul veacului al XIX-lea, mai precis în anul 1831, când "o cumplită holeră bântuia toată ţara… Oraşul Argeş, unde se află moaştele sfintei Filofteia, era vizitat de o mulţime de credincioşi… mai ales că, în tot timpul holerei, nici un caz de holeră acolo nu s-a întâmplat. Aceasta văzând-o credincioşii, toţi alergau cu rugăciuni la Sfânta".

În anul 1864, după secularizarea averilor mănăstireşti, s-a dat ordin ca moaştele Sfintei Filofteia să fie transportate la Bucureşti. Atunci Sfânta s-a lăsat greu, încât, "cu toată bătaia dată cailor până seara, ei nu voiau să meargă. Frământau pământul cu copitele, dar nu se clinteau din loc. Când odoarele au fost înapoiate, caii au pornit domol sub asfinţit de soare".

O minune asemănătoare a făcut sfânta şi în anul 1917, atunci când armatele bulgare de ocupaţie au încercat să ducă moaştele Sfintei Filofteia şi ale Sfântului Dimitrie cel Nou dincolo de Dunăre. La rândul său, şi sfântul a refuzat să părăsească România, după cum în anul 1772, prin semne miraculoase, a arătat că doreşte să rămână la Bucureşti.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!