Când piatra transmite duh

Când piatra transmite duh

Ștefana Totorcea, 01 August 2018

Plecasem din București cu gândul că voi asista la o Vecernie, dar am primit mult mai mult. Am primit ceea ce primesc toți cei care se apropie cu inima deschisă de aceste locuri în care piatra și duhul se unesc într-un mod aparte: Năieni, ţinutul cioplitorilor în piatră din județul Buzău. Locul pare o mare biserică din piatră, cu strane, tetrapoduri, iconostas. Uneori și cerul pare bolta de piatră a acestei biserici în care cântăreții la strană sunt cei care cioplesc piatra și o înzestrează cu duhul pe care îl primesc în sfintele slujbe. Aici, piatra se va modela și peste o sută sau o mie de ani, în așteptarea învierii de obște.

De praznicul Aducerii Moaștelor Sfântului Serafim de Sarov, părintele Ștefan Clinciu, parohul de la parohia buzoiană Câmpeni, ne-a fost ghid mie și mai multor pelerini până la capela dedicată sfântului de pe culmile Năieniului. După ce am făcut niște cumpărături pentru azilul de bătrâne de la Năieni al Fundației „Sf. Sava”, am pornit spre Mizil și apoi peste colinele nisipoase acoperite de podgoriile Dealu Mare și Pietroasele.

Crucea sfințește locul

Numele de Pietroasele ne amintește că suntem în ţinutul cioplitorilor în piatră, faimos pentru calcarul cochilifer alb-gălbui, foarte propice pentru sculptat, pe care îl regăsim împodobind și Casa Poporului și metroul bucureștean,  printre altele. La Pietroasele și sus, la Năieni, sunt cariere funcționale încă din vremea dacilor, iar în roca moale stau cimentate de milenii cochilii din străvechea Mare Sarmatică.

Trecem pe lângă Dealul Istriţei, unde, în 1837, doi cioplitori în piatră au găsit cel mai mare tezaur din Europa și al doilea ca mărime din lume: „Cloșca cu puii de aur”. Folclorul local e plin de povești despre comori care nu se lasă găsite și oameni care înnebunesc sau sfârșesc căutându-le. Poate că de aceea buzoienii au simțit nevoia să îmblânzească locurile și le-au împânzit cu o mulțime de cruci frumos sculptate în piatră. Într-o podgorie din preajma domeniilor Săhăteni am văzut gigantica Cruce a Manafului, de patru metri înălțime, care este cioplită dintr-un singur bloc de piatră. Mai sus, la intrarea în Năieni, veghează o efigie din metal de opt metri înălțime a Sfântului Gheorghe. Protecția sa este bine-venită în acest ținut unde, în 2007, după inaugurarea lucrării, o localnică declara unei publicații bucureș­tene că „alungă răul cel mare care ar vrea să înghită și dealurile”.

O bijuterie greu accesibilă

La azilul pentru bătrâne al Fundației „Sf. Sava”, rezidentele ne primesc cu bucurie. Ne arată frumoasa capelă a așezământului și ne povestesc la ce mai lucrează sau ce rugăciuni mai citesc. Nu le mai țin picioarele să bată dealurile, așa că se bucură de orice vizită, cât de scurtă. Ne luăm rămas-bun și apucăm spre culmile dealurilor pe o cărare de pământ și piatră alb-gălbuie colțuroasă. Urcușul devine mai abrupt, iar priveliștea parcă și mai frumoasă. În vârful dealului Colarea, din apropierea carierei de piatră, ne așteaptă o bisericuță din „piatră de Năieni”. Panta este atât de abruptă, încât nu vedem decât turla în timp ce mașina se agață de subțioara ­dealului în exclamațiile doamnelor emoționate de dificultatea traseului. Bisericuța este o adevărată bijuterie, merită să faci drumul și pe jos până la ea. Are ca hramuri „Intrarea Domnului în Ierusalim” și „Sf. Ap. Iuda Tadeul”, patronul cauzelor (aparent) pierdute. Cunoscută și ca „Biserica dintr-o piatră”, este integral placată cu calcar de Năieni și are un iconostas unic, sculptat în întregime de artistul Gheorghe Tarasenco, din piatră, inclusiv ușile împărătești. A fost proiectată și ridicată de Gabriel Manole, un sculptor din Slobozia foarte legat sufletește de Năieni. Finisarea, acoperișul, pictura, mozaicurile lucrate într-o tehnică mixtă originală, precum și gardul din piatră al lăcașului au fost ctitorite de Florin Jean Uțică, un întreprinzător bucureștean.

Nume străvechi

Pe dealul Colarea se simte aroma pelinului și cimbrișorului. Câteva maluri prăbușite lasă la vedere calcarul cochilifer, marca identitară a zonei. La câteva sute de metri mai sus se găsesc mormintele tracice săpate în piatră. În preajma lor, în 1898, niște copii au găsit o statuetă de bronz care reprezenta o figură feminină călare pe o panteră și însoțită de o figură masculină care mergea pe jos, sprijinind-o. Obiectul reprezintă o veche divinitate indo-europeană a apelor, Anaitis, sau Anahita, al cărei cult fusese adus aici de invaziile scitice. Unii speculează că de la numele zeiței s-ar trage și numele comunei.

Oameni care fac binele

Și mai sus de mormintele tracice sunt grote preistorice cu de­se­ne rupestre, dar noi luăm drumul ocolit spre dealul Tigoarea (în greaca veche: „loc sacru”). E posibil ca vechii locuitori să fi venerat aici zeități păgâne, dar azi locul este sfințit de oamenii care fac binele. După ce tabăra de sculptură în aer liber de la Măgura, lângă Mănăstirea Ciolanu, s-a închis, în 1984, la ordinul lui Ceau­șescu, Gabriel Manole a organizat aici 14 tabere anuale de sculptură în aer liber pentru elevi de la școlile de artă din Slobozia, Buzău și chiar din Basarabia. La sfârșitul verii, invitați din toată țara și săteni de pe colinele Năieniului veneau la o serbare câmpenească, pentru a admira ce lucraseră peste vară copiii. Prin 1988, șefa propagandei PCR pe județul Buzău a trimis buldozerele să demoleze statuile din vârful dealului. Noroc că directorul unui muzeu buzoian a intervenit până la Nicu Ceaușescu și a salvat tabăra.

Taberele au fost reluate în anii 2000 de Marian Apostol, fostul primar al comunei Năieni, el însuși cioplitor în piatră. Prin 2009, el l-a invitat aici pe părintele Milea de la Fundația „Sf. Sava”, care administrează alte două tabere pentru tineri, și i-a arătat locul. I-a propus să colaboreze pentru a crea o infrastructură de cazare acolo. Era mai bine decât să-i aducă zilnic pe copii din Sărata Monteoru cu microbuzul. Au îngenuncheat pe iarbă, au zis o rugăciune, iar în câteva zile au demarat lucrările. Au făcut iaz pentru pește, casă în stil românesc, câteva bordeie și o capelă săpate în coasta dealului și frumos placate cu piatră de Năieni. Capela a fost dedicată Sfântului Serafim de Sarov, care sihăstrea în pădure. Iar o familie s-a mutat aici, departe de agitația lumii, de televizor și internet, ajutând la lucrări, păscând oi și cultivând legume. Astfel, prin părintele Milea, omul lui Dumnezeu, dealul Tigorii s-a transformat dintr-un simplu loc într-un proiect durabil, „Satul Dacic”, care va continua să se dezvolte cu sprijinul fundației pe care o conduce.

Aceeași piatră, alți meşteri

Înainte de Vecernie am urcat pe creasta dealului până la sculp­turi. Sunt remarcabile, mai ales pentru niște copii de până în 14 ani. Talentul se moștenește din tată-n fiu în ţinutul cioplitorilor în piatră. O lucrare reprezintă un sarcofag similar celor tracice din apropiere. În el stă întinsă pe o parte o figură hristică. Altă lucrare reprezintă un copil care face baie în ceva ce seamănă cu jumătatea unui ou. O femeie de piatră cu un tulnic la gură pare un înger ce vestește sfârșitul istoriei... sau continuitatea ei. De fapt, aici, trecutul, prezentul și veșnicia par împletite într-un continuu. Aflu că femeia cu tulnic se intitulează „Glasul pietrei”. Piatra, laitmotivul acestei călătorii, pare principiul vizibil care îi unește peste timp, în mod invizibil, pe oamenii care s-au perindat prin aceste locuri. Aici se va modela piatra și peste o sută sau o mie de ani, în așteptarea Învierii de obște.


Galerie foto:

Lasa un comentariu
Articole asemanatoare
Momentan nu exista articole asemanatoare!

Arhivă ediții

Contactează-ne!