Patristica
Canonul Spovedaniei şi pedeapsa legii civile

Canonul Spovedaniei şi pedeapsa legii civile

Postul în care ne aflăm, al Adormirii Maicii Domnului, reprezintă un prilej de reflecţie, de meditaţie asupra noastră înşine, de cumpănire a faptelor bune şi a celor rele pe care le-am savârşit. Postul creează atmosfera necesară conştientizării stării de păcat, înclină sufletul spre pocăinţă şi îndeamnă credinciosul la mărturisire. În cele de mai jos vom analiza diferenţele dintre pedeapsa din legea civilă şi epitimia sau canonul dat credinciosului la Spovedanie.

În legătură indisolubilă cu Taina Spovedaniei se află epitimia sau canonul pe care duhovnicul îl recomandă credinciosului pentru îndreptare, în urma mărturisirii. Se poate observa la unii credincioşi o reţinere în ceea ce priveşte acceptarea canonului, văzând în acesta o pedeapsă (uneori prea aspră) pentru păcatele săvârşite. Însă, această părere se apropie prea mult de viziunea juridică a pedepsei prezentă în dreptul penal. Aici, pedeapsa este măsura coercitivă pe care o hotărăşte judecătorul (instanţa), în numele statului, pentru săvârşirea unor infracţiuni, şi care constă, în principal, în restrângerea unor drepturi şi libertăţi, pentru o perioadă de timp. Pedeapsa poate îmbrăca diferite forme: amendă, închisoare, munca în folosul societăţii. În alte sisteme de drept se pot întâlni şi alte forme: bătaia în public, confiscarea averii sau chiar pedeapsa capitală. Scopul principal al pedepsei în materie penală este restabilirea echităţii sociale, apoi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni atât din partea condamnatului, cât şi din partea celorlalţi membri ai societăţii (puterea exemplului).

Canonul de la Spovedanie nu e o pedeapsă, ci un mijloc de îndreptare

În contradicţie cu pedeapsa penală, epitimia este în primul rând un mijloc de îndreptare a păcătosului. Căci, prin cuvântul Sfântului Vasilie cel Mare, „vindecarea să se hotărască nu cu timpul, ci cu chipul pocăinţei“ (can. 2), reluat şi întărit de Sinodul V-VI ecumenic (Trulan) care cere ca duhovnicul „să cerceteze felul păcatului şi aplicarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit, şi astfel să aducă bolii vindecarea potrivită“. De asemenea, duhovnicul trebuie să stea în orice chip împotriva patimei „fie prin doctoriile cele mai aspre şi mai iuţi, fie prin cele mai moi şi mai blânde şi să se nevoiască spre închiderea rănii, cercetând roadele pocăinţei şi îngrijind cu înţelepciune pe omul cel chemat spre strălucirea cea de sus“ (Canonul 102).

Reiese în mod clar de aici viziunea Bisericii asupra epitimiei. Departe de a fi o pedeapsă, ea este un mijloc de însănătoşire. Aşa cum bolnavul se duce la medic pentru vindecare trupească, aşa merge credinciosul la duhovnic pentru a primi vindecarea sufletească şi, prin ea, pe cea trupească. Iar duhovnicul, aşa cum arată la textul aceluiaşi Canon 102, în frumoasa limbă a Pidalionului, este „cel ce se arată ştiutor de doftoria cea întru duhul“, căci „nu simplă este boala păcatului, ci de multe feluri, şi multe odrasle de vătămare odrăsleşte, din care răul mult se revarsă şi înainte sporeşte, până să stea împotriva puterii celui ce vindecă“. Se ştie dar că, deşi din punct de vedere al harului nu există nici o diferenţă între preot şi preotul-duhovnic, totuşi duhovnicia reclamă o anumită experienţă, astfel că ea nu se primeşte de la începutul preoţiei, ci printr-o ierurgie specială, doar după ce preotul capătă experienţa necesară.

Menirea preotului-duhovnic nu este aceea de a pronunţa sentinţe, ci de a se apleca cu dragoste şi dăruire asupra celui care vine la el, de a-i asculta mărturisirea şi de a căuta mijlocul de îndreptare (nu pierdem din vedere înţelesul de „dreptar“ al termenului „canon“). Duhovnicul, analizând mărturisirea şi observând gradul de căinţă, prescrie tratamentul cel mai adecvat pentru însănătoşire. Şi acesta poate consta în fapte de milostenie, participare de un anumit număr de ori la Sfântul Maslu, un număr de rugăciuni, un număr zilnic de mătănii, pelerinaje la mănăstiri. Şi sunt mijloace eficace de adâncire a pocăinţei, de eliberare de patimă, de smulgere din nefiresc şi readucerea credinciosului la vrednicia de a reintra în comuniune cu ceilalţi membri ai Bisericii: dăruirea de bani şi de lucruri pentru îndreptarea celui zgârcit, a furului şi a înşelătorului, botezarea unor prunci proveniţi din familii sărace şi creşterea unor astfel de copii pentru îndreptarea celor care au lepădat prunci.

Pentru a-l ajuta pe cel căzut să conştientizeze starea de păcat, dar şi ca un ghid în suişul spre comuniune, Biserica veche cunoştea patru stări sau patru etape: tânguirea, când cel ce se căia de faptele sale nu avea voie să intre în biserică, ci se ruga de cei care intrau „ca fiecare, după milostivire pentru dânsul, să facă întinsă rugăciune către Domnul“, ascultarea, când i se permitea intrarea în pridvorul bisericii şi prezenţa doar cât să audă „Scriptura şi învăţătura“, apoi fiind obligat să părăsească sfântul lăcaş, prosternarea, când i se permitea intrarea în biserică, lângă uşă, şi stând în genunchi participa la Liturghia catehumenilor, ieşind deodată cu aceştia, şi împreună starea, când i se permitea rămânerea pe tot parcursul Sfintei Liturghii (Can. 75 al Sfântului Vasile cel Mare şi Can. 11 al Sfântului Grigorie al Neocezareei).

Diferenţele dintre pedeapsă şi epitimie

Dacă pedeapsa este o măsură coercitivă, de constrângere, hotărâtă de o instanţă învestită cu putere de către stat, epitimia este un tratament recomandat de duhovnic, în calitatea sa de vindecător de suflete, şi care trebuie acceptat de bună voie de credincios. Epitimia vine numai în urma mărturisirii sincere. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că iniţiativa aparţine credinciosului, el este cel care conştientizează starea de păcat şi necesitatea mărturisirii, în el se trezeşte nădejdea de îndreptare şi credinţa în existenţa unui mijloc adecvat pentru a-l readuce la starea de normalitate, de vindecare, la starea de dinaintea săvârşirii păcatului. El este cel care vine spre duhovnic. O astfel de situaţie este aproape de neconceput în realitatea instanţei penale, unde întâlnim plângerea prealabilă a persoanei vătămate şi sesizarea din oficiu a organelor abilitate. Autodenunţul se întâlneşte foarte rar, şi, de obicei, tot în urma unor mustrări grave ale conştiinţei.

Mai mult, aşa cum se desprinde din textul Canonului 102 Trulan, citat mai sus, îndreptarea păcătosului se face prin conlucrarea sa permanentă cu duhovnicul care i-a dat epitimia. Pe lângă lupta cu păcatul, prin mijloacele specifice recomandate de duhovnic, credinciosul are datoria de a se mărturisi regulat aceluiaşi duhovnic, pentru cercetarea stării sale de îndreptare. Iar duhovnicul trebuie să aibe mereu în minte ideea că mântuind, trebuie să-şi mântuiască sufletul, adică niciodată să nu se facă părtaş păcatelor mărturisite lui, ci să caute tratamentul adecvat spre tămăduirea celui care a venit cu nădejde la el, şi vindecându-l, să aibă şi el, ca duhovnic, sufletul împăcat. În acest sens, Sf. Vasile cel Mare arată că de vor fi unii „cu anevoie de smuls din năravurile lor, şi vor voi mai mult a sluji îndulcirilor trupului, decât Domnului, şi nu vor primi viaţa cea după Evanghelie“ cu unii ca aceştia duhovnicii să nu aibă comuniune, „ci temându-ne de osânda cea grea şi înfricoşata Ziua răsplătirii Domnului luând-o înaintea ochilor, să nu voim cu păcate străine să pierim“ (Canonul 84 şi 85).

De asemenea, trebuie evidenţiată şi o altă diferenţă grăitoare: dacă în aplicarea dreptului penal, pentru o infracţiune concretă, există în mod obligatoriu o pedeapsă, în cazul păcatului mărturisit nu este obligatorie epitimia. Totul depinde de conştientizarea stării de păcat, pocăinţa sinceră şi hotărârea de a nu mai săvârşi păcatul. Dacă toate acestea îl fac pe duhovnic să constate că nu este necesară epitimia, îi va acorda iertarea credinciosului de păcate şi îi va da dreptul de a se împărtăşi.

Oprirea de la Împărtăşire

Singurul aspect al epitimiei, care se apropie de ideea de pedeapsă, este oprirea credinciosului de la Sfânta Împărtăşanie. Se ştie că Împărtăşirea reprezintă recunoaşterea stării de curăţenie, de vrednicie a credinciosului. Or, starea de păcat face implicit ca preotul-duhovnic, în calitatea sa de chivernisitor al tainelor dumnezeieşti, să oprească pe credincios de la Sfânta Cuminecare. Această oprire pe de o parte duce la conştientizarea profundă a situaţiei de excludere din comuniunea bisericească, iar pe de altă parte duce la imposibilitatea săvârşirii unui păcat şi mai mare, anume Împărtăşirea cu Sfintele Taine în stare de nevrednicie. Tânjirea credinciosului spre Sfânta Împărtăşanie duce la căinţa adevărată, care se însoţeşte de smerenie şi de fapte bune, de rugăciune şi de post, şi împreună readuc pe credincios în starea de vrednicie, de membru deplin al Bisericii, apt şi vrednic de Sfânta Cuminecare.

Aceste mijloace de vindecare a păcatului şi de reeducare a păcătosului sunt mijloace specifice Bisericii, care fac de neacceptat punerea semnului de egalitate între pedeapsă şi epitimie. Toate argumentele prezentate ar trebui să elimine definitiv reţinerea credincioşilor care nu acceptă canonul dat de duhovnic în scaunul de Spovedanie, nepierzându-se din vedere faptul că, în tratamentul prescris, duhovnicul întrebuinţează întotdeauna „dreapta judecată“, spre plinirea scopului ultim al Bisericii: mântuirea credincioşilor.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!