Documentar
„Cântarea Cântărilor“ pentru România

„Cântarea Cântărilor“ pentru România

George Enache, 18 Martie 2010

Poemul în proză "Cântarea României" al lui Alecu Russo ocupă în literatura română un loc aparte, atât prin controversele generate de paternitatea operei, cât şi prin conţinutul şi forma de expresie. Obligatorie în manualele şcolare de dinainte de 1989, însă comentată doar din perspectiva caracterului "revoluţionar", ignorată din ce în ce mai mult după revoluţie, "Cântarea României" este, în acelaşi timp, şi o stranie teologie a istoriei, caz rar când revoluţiile moderne sunt atribuite voinţei divine. Despre autorul acestei viziuni şi despre operă în sine vom discuta în cele ce urmează.

Alecu Russo s-a născut pe 17 martie 1819 la Chişinău, în familia lui Iancu Rusu, boier de viţă veche, dar cu o situaţie materială destul de modestă. Copilăria şi-a petrecut-o la Prodăneştii Vechi, un sat "răsfirat între grădini şi copaci pe o vale a codrilor Bâcului". Cea mai mare plăcere a micului Alecu era, conform propriilor sale mărturisiri, să asculte poveştile minunate ale "moşnegilor", fapt care se va vedea în interesul deosebit pe care, la maturitate, autorul îl va manifesta faţă de creaţia literară populară.

În 1829, o cumplită epidemie de holeră face ca doar Alecu şi tatăl său să scape din toată familia. Pentru a-l feri de alte primejdii, Iancu Rusu îşi trimite feciorul în Elveţia, unde acesta îşi însuşeşte temeinic limbile franceză şi germană, luând în acelaşi timp contact cu marile curente intelectuale şi ideologice din Europa acelor vremuri.

Liberal în politică, conservator în cultură

Tânărul Russo şi-a definit de timpuriu şi cu claritate opţiunile în diferite domenii. Pe plan politic, Alecu Russo a fost un liberal fervent, respingând orice formă de tiranie, pe care o vedea ca pe o ameninţare la adresa valorilor dreptăţii şi egalităţii, în care Russo a crezut cu toată vigoarea. În acelaşi timp, liberalismul şi democraţia erau văzute drept căi de dezvoltare şi modernizare a societăţii, un model care trebuia urmat şi de lumea românească.

În schimb, pe plan cultural, Alecu Russo s-a dovedit adeptul unui conservatorism literar şi lingvistic. Fără a fi împotriva influenţelor apusene din care el însuşi s-a nutrit, Russo s-a dovedit un critic înverşunat al latinismului "Şcolii Ardelene", văzând evoluţia limbii şi a literaturii române în strânsă legătură cu tradiţia: "Dacă este ca neamul român să aibă şi el o limbă şi o literatură, spiritul public va părăsi căile pedanţilor şi se va îndrepta la izvorul adevărat: la tradiţiile şi la obiceiurile pământului, unde sunt ascunse încă şi formele, şi stilul; şi de aş fi poet, aş culege mitologia română, care-i frumoasă ca şi cea latină şi greacă; de aş fi istoric, aş străbate prin toate bordeiele să descopăr o amintire sau o rugină de armă; de aş fi gramatic, aş călători pe toate malurile româneşti şi aş culege limba."

Fără a fi contradictoriu, Alecu Russo merge de fapt pe linia sănătoasă a dialogului dintre nou şi vechi, a valorificării tradiţiei în cadrele modernităţii. Astfel, Russo s-a delimitat deopotrivă de cei ce ştergeau cu buretele întreg trecutul românesc, dar şi de cei care gândeau România în cadre anacronice, visând o lume formată doar din sate şi cu ţărani trăgând la jug.

"Cântarea României" apare în franceză

În anul 1839, Alecu Russo se stabileşte în principatul Moldovei, concentrându-şi eforturile spre creaţia literară, o creaţie care, mai ales în domeniul teatral, se dovedeşte militantă şi critică la adresa realităţilor din societatea românească a vremii. Piesa care î-a creat cele mai mari probleme a fost comedia "Jicnicerul Vadră", jucată în 1846, care i-a înfuriat pe reprezentanţii regimului "tiranic" al domnitorului Mihail Sturza. Russo este exilat la mănăstirea Soveja, cu acest prilej el descoperind minunata baladă "Mioriţa".

Integrat demult în grupul revoluţionarilor paşoptişti, Alecu Russo participă cu entuziasm la revoluţia de la 1848 din Moldova. Reprimarea timpurie a acesteia îl obligă pe autor să ia calea exilului, stabilindu-se în cele din urmă la Paris. În capitala Franţei, Alecu Russo publică în revista "România viitoare" versiunea franceză a "Cântării României". Textul nu a fost asumat prin semnătură de către Russo, fapt care va face ca o bună bucată de vreme să existe intense controverse asupra paternităţii acestei opere. Varianta românească a "Cântării" a apărut în 1855 în revista "România literară" a lui Vasile Alecsandri.

Revenit în Moldova în 1851, Alecu Russo se implică activ în viaţa culturală şi politică tot mai efervescentă a Principatelor Dunărene. Modest, jertfind totul în numele "ideii", Russo preferă să stea în linia a doua, dar să vadă idealurile românilor îndeplinite. Trece la cele veşnice la nici 40 de ani, pe 5 februarie 1859.

Cântare "ţării celei dragi"

Vorbind despre "Cântarea României", Nicolae Iorga se exprima astfel: "E o scurtă ochire asupra trecutului ţării, în toată vitejia şi durerea ce cuprinde, cu blesteme de profet fanatic împotriva ticăloşilor timpului de faţă şi cu perspective limpezi deschise asupra viitorului. O simţire tot atât de aleasă pe cât de puternică, o mare putere de a concretiza în icoane gândurile de păreri de rău sau de speranţe dau acestei scurte bucăţi o valoare pe care unii n-au atins-o şi n-o ating, şi nimeni, în curgerea vremurilor, n-a mai găsit astfel de accente pentru a mângâia şi îmbărbăta maica în suferinţă, "ţara cea dragă", şi în acelaşi timp, pentru întâia oară se caută în desfăşurarea evenimentelor ce alcătuiesc istoria noastră un rost filosofic". Într-adevăr, "Cântarea României" este o metaforă integratoare, prin care Alecu Russo îşi sublimează tot ce crede şi speră pentru ţara sa, extraordinar poem în proză care aminteşte în multe locuri de miresmele scrierilor biblice.

Cu siguranţă, mulţi au reţinut acest fragment: "Verzi sunt dealurile tale, frumoase pădurile şi dumbrăvile spânzurate de coastele dealurilor, limpede şi senin cerul tău; munţii tăi se înalţă trufaşi în văzduh; râurile, ca brâie, pestriţe, ocolesc câmpurile; nopţile tale încântă auzul, ziua farmecă văzduhul." Sau pe acesta: "Dunărea bătrână, biruită de părinţii tăi, îţi sărută poala şi îţi aduce avuţii din ţinuturile de unde soarele răsare şi de unde soarele apune; vulturul din văzduh caută la tine ca la pământul său de naştere; râurile cele frumoase şi spumegoase, pâraiele cele repezi şi sălbatice caută neîncetat lauda ta." Vorbe inspirate, care ne evocă pasaje din "Cântarea Cântărilor".

Un neam ce speră la mântuire

Însă analogiile cu textele sfinte nu se opresc doar la nivelul expresiei. Această ţară, atât de lăudată de autor şi care poate fi personificată deopotrivă prin imaginea fecioarei, miresei sau a mamei, suferă: "Pentru ce zâmbetul meu e aşa de amar, mândra mea ţară?", întreabă autorul, "Pentru ce curg lacrimile tale?" Cauza acestei suferinţe este amintirea unui trecut luminos, care face şi mai greu suportabilă realitatea unui prezent trist, în care ţara şi fiii ei se zbat în mari nevoi. Este posibil ca lucrurile să se schimbe cândva? Răspunsul îl ştie doar Cel Ce Este începutul şi sfârşitul: "Domnul Dumnezeul părinţilor noştri înduratu-s-a de lacrimile tale, ..., ţara mea? Nu eşti îndestul de smerită, îndestul de sfâşiată? … Neamurile auziră ţipătul chinuirii tale, pământul se mişcă. Dumnezeu numai să nu-l fi auzit?".

Aidoma profeţilor biblici, Alecu Russo atribuie situaţia de robie existentă trădării dreptelor rânduieli, îndemnându-ne la pocăinţă, pentru ca "ziua cea din urmă" să nu ne găsească în păcat: "Străbunii noştri au fost blestemaţi de Domnul pentru strâmbătăţile lor, şi blestemul a trecut din neam în neam până în zilele noastre… strâmbătatea izvorăşte din siluire, din pizmă, din jefuire şi din neştiinţă." Singura cale justă este cea a dreptăţii, care presupune lepădarea de tot ce este rău: "Legea dreptăţii e frăţia, şi ce frăţie poate fi între răpit şi răpitor, între dreptul şi nedreptul?"… până mai puteţi, voi, ce aţi călcat dreptatea, grăbiţi a intra în calea Domnului, căci va sosi ziua izbânzii, ziua când vrabia se va lupta cu uliul şi va birui… şi, într-adevăr, zic vouă, spune Russo, acea zi s-a apropiat."

Speranţa autorului în apropierea "zilei izbânzii" se bazează pe lectura lumii, o lume în schimbare, în care istoria şi-a schimbat cadenţa şi sensurile. Însă acest lucru nu-l face pe Alecu Russo un simplu "profet" de factură romantică, încrezător în istorie şi în educaţie ca factor de schimbare a condiţiei umane, după cum ar sugera îndemnurile sale de a ne căuta în trecut modele de urmat. "Profetismul" său de inspiraţie biblică nu este doar unul de faţadă, ci porneşte de la convingerea că Dumnezeu este adevăratul motor al istoriei. Nu putem face nimic fără Dumnezeu, sugerează Russo, iar salvarea noastră vine în urma iertării divine: "Pământ chinuit, te-a iubit legea… când te va ierta Domnul?"

Convins că Dumnezeu s-a îndurat şi de noi, Russo ne îndeamnă să nu rămânem pasivi: "E vremea să ieşi din amorţire, seminţie a domnitorilor lumii!... Duhul Domnului trece pe pământ!" Acestea sunt şi ultimele cuvinte, ultimul strigăt, ale acestui straniu poem, metaforă şi profeţie, lectură a lumii moderne prin prisma teologiei istoriei.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!