Religie şi ştiinţă
Care este cea mai mare carte de teologie?

Care este cea mai mare carte de teologie?

Întrucât lumea este creată din nimic, tot ceea ce a apărut prin voia lui Dumnezeu are o bază în El. Fiecare lucru sau fiinţă vie din cele ce există reflectă ceva din puterea şi înţelepciunea, măreţia şi bunătatea Lui. În acest fel, întreaga existenţă, mişcarea, diversitatea sau poziţia celor ce ne înconjoară se descoperă ca fiind aspecte ce cuprind şi reflectă structura Creaţiei, putând dezvălui înţelesuri despre lucrarea Creatorului. Însă, prin această abordare, reflecţia patristică cuprinde întreaga sferă de reflecţie a filosofiei şi întreg spaţiul de investigaţie al ştiinţelor, anunţând că în toate sunt ascunse înţelesuri edificatoare.

Reflecţia filosofică face numeroase referiri la ideea că realitatea este clasificabilă. O primă analiză atentă privind felul în care se pot opera distincţii între cele ce

există este oferită de Aristotel în Categorii. Constantin Noica observă, în comentariul făcut acestei opere, că Aristotel îşi alege ca punct de plecare tiparele în care ne exprimăm cu privire la lume şi la lucrurile ei. Semantica şi sintaxa sunt imprimate de o anumită stratificare a realităţii, care se regăseşte şi în felul cum întrebuinţăm cuvintele.

Pe scurt, Aristotel propune zece categorii: substanţă, calitate, cantitate, relaţie, loc, timp, poziţie, posesie, acţiune şi pasivitate. Plecând de la observaţiile cu privire la cele create şi utilizând aceste repere ale reflecţiei filosofice, Sf. Maxim Mărturisitorul face o clasificare asemănătoare. El invocă însă cinci raţiuni generale, categorii, în limbajul aristotelic. Acestea sunt: fiinţa (substanţa, gr. ousia), mişcarea (gr. kinesis), diferenţa (deosebirea, gr. diafora), unirea (combinarea, sinteza, amestecare, gr. krasis) şi poziţia (stabilitatea, gr. thesis) (1). Părintele Stăniloae face o scurtă corespondenţă între cele zece categorii aristotelice şi cele cinci propuse de Sf. Maxim: "Identice sunt substanţa, poziţia şi (cu un nume deosebit) mişcarea (la Aristotel, acţiunea). Relaţia a devenit la Sf. Maxim sinteză. Diferenţa, care e proprie Sfântului Maxim, e la Aristotel expresia generală a deosebirilor categoriilor. Locul e implicat, la Sf. Maxim, în poziţie; timpul, în mişcare; cantitatea, în fiinţă; calitatea, în diferenţă; posesia în relaţie" (2).

Desigur, cele două abordări distincte deschid un câmp de lucru interesant, situat la graniţa dintre teologie şi filosofie. Nu este aici locul pentru o astfel de analiză. Facem doar menţiunea că acestea fac posibile, prin contemplare naturală, o anumită cunoaştere despre Dumnezeu şi despre raporturile Sale cu lumea şi cu omul. Sfântul Maxim Mărturisitorul dezvăluie aspecte importante privind raporturile omului cu lumea. Întrucât lumea este creată din nimic, tot ceea ce a apărut prin voia lui Dumnezeu are o bază în El. Fiecare din cele ce există sunt folosite de Sfântul Maxim drept "obiecte ale contemplării şi modele ale urcuşului spiritual al omului spre Dumnezeu" (3).

Întreaga existenţă este învăţătoarea teologiei

Substanţa (gr. ousia) este fiinţa creaţiei, toate celelalte categorii fiind predicate ale ei. Substanţa este, după Sf. Maxim Mărturisitorul, "învăţătoarea teologiei", pentru că, spune el, plecând de la lucruri, omul ajunge să constate existenţa unei cauze. Însă, ce anume este această cauză după fiinţa ei, Sf. Maxim Mărturisitorul spune că în lucruri "nu este dat nici un semn" (4). Cu alte cuvinte, fiinţa însăşi are un caracter revelator, pentru că existenţa ei naşte întrebări cu privire la cauza, la ceea ce a făcut posibilă existenţa ei, la Cauzatorul ei. Însă, întrucât între "fiinţa cauzată şi fiinţa cauză este o discontinuitate de putere" (5), şi lumea nu stă de sine, ci pe puterea lui Dumnezeu, noi nu putem cunoaşte ce este în sine această fiinţă.

Din perspectivă ştiinţifică, potrivit datelor actuale, în imensitatea spaţiului cosmic sunt mai mult de o sută de miliarde de galaxii, fiecare având în medie o sută de miliarde de stele. Dacă ar fi să ţinem cont de vârsta şi întinderea Universului propuse de ştiinţă, s-ar putea

spune că din contemplarea fiinţei se desprinde nu doar ideea existenţei unui cauzator, ci şi puterea şi veşnicia Lui. Pe de altă parte, fizica dezvăluie astăzi şi faptul că materia este energie, posedând constituţie duală, undă şi corpuscul, sugerează că poate fi pătrunsă de energiile necreate ale lui Dumnezeu, şi poate fi transfigurată în ultimă instanţă în eshaton. Din perspectivă teologică, s-ar putea spune că ceea ce există, substanţa în diferitele ei forme, şi în structurile ei intime, nu este complet afectată de căderea omului, nu este "îngroşată" până la opacizarea completă, ci încă mai arată într-un fel, ceva din planul pe care Dumnezeu îl are cu referire la lume, altfel spus "umbra celor viitoare" (6).

În diversitatea lumii...

Deosebirea, diferenţa (gr. diafora), se referă la diferenţele existente între naturile şi formele din cadrul substanţei creaţiei, ce asigură diversitatea. Şi aceasta este pusă în legătură cu Dumnezeu. "Diferenţa dintre creaturi ş...ţ ne arată pe Dumnezeu ca Cel ce a distribuit în ele o varietate armonioasă şi neconfundată de raţiuni, după care se conduc şi se menţin. Diferenţa făpturilor ne arată judecata distinctivă şi unificatoare a lui Dumnezeu în cadrul Universului. Ea e nedespărţită de actul creaţiei de la început şi de acţiunea continuă a proniei. Căci Dumnezeu a creat lucrurile repartizate după raţiuni distincte şi armonioase şi le menţine ca atare în mişcarea lor continuă" (7).

Datele ştiinţelor naturii dezvăluie copleşitoarea complexitate şi diversitate a Creaţiei. Există o varietate de particule în lumea cuantică şi de substanţe chimice simple, dar şi diverse specii vii ale diferitelor regnuri. Această lume ne arată, potrivit interpretării părintelui Stăniloae, generozitatea lui Dumnezeu, bunătatea cu care El ne-a dăruit întreaga natură ca şcoală, în care să ne ascuţim simţurile, să lărgim orizontul înţelegerii noastre, făcându-le mai sensibile spre cele duhovniceşti, ca să putem descoperi măreţia şi înţelepciunea Lui, ascunse în ea. Dar diversitatea lumii fizice, aşa cum este ea pusă în valoare de ştiinţele naturii, ne sugerează şi puterea lui Dumnezeu, Care poate rândui fiecărei specii vii, din milioanele existente, şi fiecărui fel de substanţă, un rol în această diversitate copleşitoare, încât ele nu se încalcă unele pe altele într-un mod distructiv, nici nu rămân fără un anumit rost pentru viaţă. Dumnezeu nu a adus doar la existenţă materia lumii, ci a pus diversitatea elementelor ei într-o existenţă bogată, în care părţile se leagă între ele, putând încorpora opere mai înalte.

Într-un mod asemănător, Dumnezeu nu a adus speciile vii la o viaţă săracă, ci la una bună, în care fiecare specie participă, prin viaţa şi lucrarea ei, la întreg, putând contribui la un scop mai înalt. Deci, Dumnezeu nu le-a adus doar la viaţă, şi în diversitate. El le şi păstrează în unitate, puterile create şi speciile alcătuind un mediu de viaţă potrivit cu nevoile omului. Chiar din perspectivă ştiinţifică, felul în care sunt potrivite toate aceste caracteristici ale lumii fac relevant într-un fel că întreg cosmosul este biofil, un fel de habitat (8) pregătit pentru viaţă şi pentru om.

...se vede Judecata distinctivă şi unificatoare a lui Dumnezeu

Din perspectivă teologică, este semnificativ faptul că această copleşitoare diversitate de substanţe, particule, puteri sau specii nu slăbeşte unitatea lumii. Toate sunt create într-un fel de îmbrăţişare, de solidaritate, care este, până la urmă, chipul comuniunii Treimice, întipărit în Creaţie. Mai mult, faptul că toate acestea se adună în om şi faptul că fiecare din aceste existenţe lucrează ca parte a lumii, în legătură cu alte părţi ale lumii, indică faptul că şi omul ar trebui să vieţuiască orientat spre un scop mai înalt, spre întregirea diversităţii lumii cu planul spiritual al vieţii, pornind de la existenţă, prin existenţa bună, către existenţa fericită.

În aceasta se văd puterea unificatoare a Logosului şi diversitatea raţiunilor Lui, adâncul înţelepciunii şi nesfârşita bogăţie a lui Dumnezeu Dăruitorul care orientează prin toate pe om către El. "Propriu-zis este una şi aceeaşi Raţiune, care prin infinitatea şi transcendenţa ei este în sine şi pentru sine negrăită şi necuprinsă, fiind dincolo de toată creaţiunea şi de deosebirea şi varietatea ce există şi se cugetă în ea, arătându-se şi multiplicându-se din bunătate în toate câte sunt din ea, pe măsura fiecăreia şi recapitulând (readucând) toate în sine" (9).

Unitatea lumii se împlineşte prin comuniunea cu Dumnezeu

Unirea (combinarea, sinteza, amestecare, gr. krasis) reprezintă atributul substanţei prin care elementele pot fi "asociate", formând altele compuse, distincte şi stabile. Ştiinţa prezintă multe aspecte privind combinarea elementelor din lumea fizică. Ea arată că legile simple ce guvernează legăturile dintre particulele elementare fac posibilă alcătuirea atomilor, diversele combinaţii de atomi sau molecule în reacţii chimice pe care se bazează tehnologiile actuale. Ştiinţa arată că procesele naturii se desfăşoară pe baza aceloraşi mecanisme, în apă sau în sol, în magma terestră sau în ţesuturile vii. Întreaga diversitate a lumii sensibile, corpurile fizice şi milioanele de specii, dar şi tot ceea ce omul construieşte, formele şi structurile pe care materia le primeşte prin tehnologii, miile de texturi, toate se sprijină pe imensa capacitate de asociere, de combinare a atomilor.

Din perspectivă teologică, se poate spune că trupul "este aparatul unei sensibilităţi şi expresivităţi inepuizabile", prin care "omul se intercalează ca un factor care întrerupe legăturile proceselor naturii, stabilind legături voite, spiritual-naturale" (10). Prin aceasta, omul pătrunde mai adânc şi înţelege mai temeinic structura materiei, şi felul în care sunt alcătuite lucrurile lumii create. În fine, prin tehnologii, omul se ajută în viaţă şi ajută şi altora în traiul zilnic. El poate face aceasta nu doar în vederea unor scopuri materiale, ci şi pentru o creştere spirituală, prin înţelesurile duhovniceşti ale Creaţiei, în solidaritate cu semenii. De aceea, în ultimă instanţă, din perspectiva teologiei, atributul substanţei de a suporta combinarea are ca finalitate întâlnirea omului cu misterul Creaţiei, cu semenii lui şi apropierea de Dumnezeu.

În viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul, lucrarea mâinilor în cele sensibile şi lucrarea minţii cu cele inteligibile sunt căi de dezvoltare a virtuţilor, iar cunoaşterea raţionalităţii creaţiei îi întăreşte omului ideea că el are un rol creator în ea. În acest fel, lumea materiei deschide viaţa omului spre semeni şi îl solicită înspre cultivarea virtuţilor.

Legile lumii înconjurătoare - îndemn la stabilitatea în bine

Poziţia se referă la stabilitate, după gr. thesis. În legătură cu aceasta s-ar putea spune că, potrivit datelor ştiinţifice, materia are structuri stabile şi întreg universul pare a fi guvernat pretutindeni de aceleaşi legi. Procesele fizice se comportă la fel, în condiţii similare. Stabilitatea structurilor şi formelor materiei a făcut posibilă nu doar civilizaţia, care se sprijină pe materiale, texturi şi substanţe. Nici viaţa, nici stelele, nici planetele nu ar fi fost posibile, în situaţia în care natura nu ar fi păstrat legile cunoscute astăzi. Ciclurile naturii, anotimpurile, mecanismele vieţii respectă anumite ritmuri, care s-au dovedit esenţiale în dăinuirea vieţii.

În aceste cicluri, fiecare existenţă se leagă în diverse forme cu altele care se leagă prin alte modalităţi cu altele, încât oricare dintre ele se dovedeşte a fi necesară pentru multe din celelalte. În acest fel, toate existenţele, fie că sunt puteri create, lucruri sau vietăţi, contribuie la asigurarea condiţiilor de viaţă pentru milioanele de specii, legându-se între ele, într-o dependenţă strânsă, în care viaţa şi lucrarea fiecăreia depinde de viaţa şi lucrarea tuturor, şi viaţa şi lucrarea tuturora depind de viaţa şi lucrarea fiecăreia, şi de stabilitatea fiecăreia în hotarele lucrării şi în solidaritate (11).

Din perspectivă teologică, poziţia stabilă a puterilor, speciilor şi a ipostasurilor în lume învaţă să ne menţinem fermi în poziţia binelui, refuzând ispita schimbării înspre rău. Felul cum fiecare parte a naturii (incluzând aici şi interacţiunile care alcătuiesc lumea) completează lucrările celorlalte şi felul în care fiecare specie vie, prin puterile şi lucrările ei, pune un hotar în lucrările celorlalte, potrivit legilor lor particulare, contribuie la păstrarea armoniei Creaţiei. În conformitatea lor, se vede legea bună pusă de Dumnezeu în ele. Încât, prin stabilitatea lor, în solidaritate şi în lucrarea bună, în legea lor, ele pot îndrepta cugetarea omului spre virtute, pe cât le este lor cu putinţă. Din perspectiva teologiei, potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, toate aceste situaţii ale stabilităţii părţilor Creaţiei înspre binele comun cheamă şi pe cei ce le cugetă la un bine comun, în felul unei bune vieţuiri şi lucrări în solidaritate cu semenii prin cultivarea virtuţilor. Stabilitatea aceasta este "învăţătoarea moralităţii voluntare, care trebuie să stea fermă pe lângă ceea ce a hotărât bine împotriva a ceea ce se opune persistenţei în el, neprimind să fie abătută de la baza raţională a celei ce-i vin în cale" (12).

Întregul Univers şi viaţa omului sunt în mişcare...

În fine, mişcarea (gr. kinesis) este atributul care conferă elementelor substanţei potenţa asocierii în combinaţii noi. Cu privire la mişcare am mai scris în rubricile săptămânalului. Datele ştiinţei arată că, indiferent de scara la care este făcută observaţia, în natură există mişcare. Pământul se află într-o permanentă mişcare de rotaţie în jurul propriei axe şi se învârte şi în jurul Soarelui, cu o viteză de 30 de kilometri pe secundă. Pe de altă parte, Soarele se mişcă circular, în jurul centrului galactic, iar Calea Lactee se apropie cu 90 de kilometri pe secundă de însoţitoarea ei, Andromeda. Mişcarea este însă prezentă şi în lumea dimensiunilor mici. Practic, nicăieri în stele, în spaţiu, pe Pământ, sau în interiorul atomului, nu există ceva care să fie încremenit. Universul întreg este străbătut de pulsaţii de energie, de o zbatere continuă. Mişcarea este prezentă şi la scară naturală. Solul terestru se mişcă, pentru că plăcile tectonice alunecă fără încetare. Sub crustă, în miezul Pământului, un nucleu incandescent agită o magmă metalică fierbinte. Dar mişcarea este prezentă peste tot în viaţa organismelor, într-o multitudine de procese, în care se schimbă materie şi informaţie. Populaţii întregi de mamifere, păsări, peşti sau insecte migrează de-a lungul întregului an, între diferite locuri de pe glob, unele dintre ele făcând călătorii impresionante, de câteva mii de kilometri, pentru a se stabili în areale favorabile.

...de la existenţă, prin existenţa bună, către existenţa fericită

Teologia patristică nu a desconsiderat mişcarea lumii, ci o pune în legătură cu un scop bun. Părintele Stăniloae scrie că o lume "făcută pentru a se mişca pur şi simplu spre oriunde şi fără sfârşit este o lume fără sens, fără raţiune" (13). Mişcarea nu este o consecinţă a căderii, ci, dimpotrivă, semnul că persoana umană şi Creaţia sunt chemate la mişcarea înspre Dumnezeu. Sf. Maxim Mărturisitorul scrie că "făpturile se mişcă spre existenţa fericită pe care nu o au încă, spre deosebire de Dumnezeu, Care este Însuşi Dăruitorul existenţei fericite" (14). Aceasta înseamnă că "nimic din cele făcute nu-şi este ţinta sa proprie, odată ce nu-şi este nici cauza sa, pentru că altfel ar fi nefăcut, fără început şi nemişcat, ca unul ce n-ar avea să se mişte spre nimic" (15). Teologia vede aşadar, în întreaga mişcare a lumii, semnul că starea ei de acum nu este deplină, dar că i s-a dat putinţa mişcării pentru a putea parcurge urcuşul către existenţa fericită. În acest fel însă, lumea şi mişcarea lucrurilor din ea pot mişca şi gândurile omului spre ideea că lucrurile şi lumea nu sunt desăvârşite, şi că odihna deplină este numai în comuniune cu Cel ce ne-a dat putinţa mişcării prin lume ca să ajungem la El.

Se poate vedea aşadar că teologia ortodoxă consideră mişcarea lumii, a vieţii şi a omului ca provenind dintr-o nedeplinătate şi reflectând nedeplinătatea celor ce caută deplinătatea în Dumnezeu, Care nu se mişcă pentru că e deplin" (16). În ansamblu, fiinţa, mişcarea şi celelalte "povăţuiesc spre cunoaşterea lui Dumnezeu drept Creator, Proniator şi Judecător, adică spre cunoaşterea a ceea ce a făcut şi face El" orientând pe om înspre lucrarea de dobândire a virtuţii, pentru apropierea de El17, încât s-ar putea spune că Universul întreg este o imensă carte de teologie.

Note:

1. Pr. D. Stăniloae, "Introducere" în Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2006, p. 39.

2. V. nota 155, în Sf. Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 206.

3. Ibidem.

4. Op. cit., & 10.

5. Pr. D. Stăniloae, nota 145, în Sf. Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 198.

6. Pr. D. Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. II., Editura IBMBOR, p. 15.

7. Idem, nota 147, în Sf. Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 200.

8. v. Martin Rees, Our cosmic habitat, , 2003.

9. Sf. Maxim Mărturisitorul, op. cit., 7d.

10. Pr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura

IBMBOR, p. 262.

11. David J. Stevenson, "A planetary perspective on the deep Earth", în rev. Nature, vol. 451, 17 ianuarie (2008), pp. 261-265.

12. Sf. Maxim Mărturisitorul, op. cit., & 28.

13. Nota 90, în Sf. Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, & XL, în PSB, vol. 15, p. 76.

14. Ibidem, pp. 73-74.

15. Ibidem, p. 71.

16 Pr. D. Stăniloae, "Introducere" în Sf. Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 57.

17. Pr. D. Stăniloae, nota 144 în Sf. Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 198.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!