Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Societate Actualitate socială Carenţa de cultură şi educaţie religioasă naşte monştri

Carenţa de cultură şi educaţie religioasă naşte monştri

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Actualitate socială
Un articol de: Prof. Dr. Constantin Cucoș - 12 Ianuarie 2015

Evenimentele de la Paris, din zilele din urmă, dincolo de tragismul lor, repun în discuţie diferenţele sau contrarietăţile în ceea ce priveşte poziţionarea diferiţilor actori faţă de registrele culturale, mai cu seamă cele religioase. Reiese cu pregnanţă faptul că lipsa sau deficitul de cultură şi educaţie religioasă, printre altele, poate să conducă la comportamente reprobabile sau atrocităţi inadmisibile.

Omenirea deţine un patrimoniu simbolic imens - diferenţiat, parcelat, contradictoriu -, iar gestionarea acestuia ridică numeroase probleme. Logicile de raportare la acesta, precum şi mărcile de identificare sau implicaţiile de ordin practic asupra vieţii individuale şi sociale pot fi diferite de la un corpus socio-spiritual la altul. Unul şi acelaşi gest poate avea rezonanţe diferite, chiar diametral opuse, în funcţie de sensibilităţile sau poziţiile celor care se raportează la ele. Până la urmă, se ajunge la concluzia existenţei în fiecare cultură a unui „nucleu“ spiritual ingenuu, incomunicabil şi impenetrabil, ce ţine de propriul respectivului construct spiritual, care nu poate fi trăit prin experimentare proprie, ci doar cunoscut, respectat sau contemplat. Lipsa de informare şi de educaţie corespunzătoare, în materie de administrare a acestor „daturi“ spirituale, poate să conducă la monstruozităţi comportamentale, tensiuni sociale, războaie.

Orice raportare autentică la un ansamblu spiritual (o religie, de pildă), inclusiv prin interiorizare şi trăire, presupune informare, conştientizare, responsabilizare. Asumarea unei credinţe religioase nu trebuie făcută în mod mecanic, nereflectat, de la sine, prin contagiune, imitaţie, conformism orb (în virtutea „inerţiei“, că „dă bine“, că „aşa se cade“). Faptul religios presupune o desfăşurare şi o fenomenologie deosebit de complexă ce obligă la o înţelegere pe măsură. Ea dă „măsura“ fiinţei şi atestă putinţa şi setea de transcendenţă specifică doar omului. Credinţa neinformată şi nereflectată conduce la închidere păguboasă, solipsism, bigotism, fundamentalism. Ea poate genera uşor, pe scena socială, comportamente reprobabile, manifestate prin izolaţionism, violenţă, extremism, terorism.

Pe de altă parte, construirea identităţii spirituale trebuie să se poată face deschis, transparent, „la vedere“, iar exprimarea ei să se exercite liber şi responsabil, astfel încât să nu lezeze atitudini sau sentimente ale semenilor. Orice construcţie identitară făcută prin dezavuare, negare şi culpabilizare conduce la o slabă socializare sau la percepţii false asupra sinelui cultural, prin exagerarea identităţii sau refugierea totală în propriile bariere identitare. O astfel de construcţie „camuflată“ a sinelui cultural conduce la o slabă solidaritate şi coerenţă a ansamblului societal, ameninţat permanent de disipare şi destructurare. Oricum, această deteriorare a procesului de formare a personalităţii se va răzbuna cândva prin apariţia a numeroase efecte perverse.

Periferizarea, blamarea sau inferiorizarea unor parcursuri de formare în registrul religios, prin anumite decizii juridice sau practici subversive (printr-un soi de „ascundere“ sau „retragere în catacombe“ a demersurilor formative în acest sens), conduce la deteriorări sau lezări ale identităţii şi demnităţii omului. Avem nevoie de „temelii“ şi „ancore“ culturale identificatoare, care aduc consistenţă, specificitate, securitate existenţială la nivel individual sau comunitar. Este de dorit ca formarea şi culturalizarea religioasă să se realizeze în cadre instituţionale determinate (cum e şcoala, de pildă), gestionate şi controlate din punct de vedere deontologic, didactic, spiritual, şi nu lăsate la latitudinea (amatorismul) familiei sau a unor instanţe nespecifice unei instruiri responsabile, sistematice, metodice. Nu educaţia religioasă, prin buna racordare la valorile specifice, conduce la extremism, ci incultura religioasă. Nu menţinerea ei printre celelalte discipline şcolare atrage după sine îndoctrinare sau manipulare, ci excluderea religiei din spaţiul şcolar. O astfel de strategie se va dovedi păguboasă. E ca şi cum am debarasa şcoala de educaţia estetică, balansând acest scop către muzee, teatre, asociaţii ale creatorilor, părinţi etc. Acestea pot deveni, de bună seamă, ocazii de îmbogăţire şi rafinare a raportării la valorile respective, şi nicidecum factori educativi substitutivi.

Gestionarea constructelor spirituale devine o preocupare de mare importanţă pentru prezent şi viitor. Altitudinile, credinţele şi năzuinţele noastre au o mai mare forţă transformatoare şi mobilizatoare decât cunoştinţele. Credinţele noastre pot „muta munţii din loc“. O mai mare atenţie acordată acestor formaţiuni în procesul educativ devine o prioritate. Până acum, şcoala s-a ocupat de transmiterea şi gestionarea cunoştinţelor, neglijând aceste structuri comportamentale „de adâncime“. Cumulul spiritual este mai apropiat de om, de profunzimile sau aspiraţiile sale. Este timpul să devenim mai atenţi faţă de acest rezervor spiritual şi motivaţional.

Educaţia religioasă nu trebuie să rămână o responsabilitate (doar) a familiei sau a cultului, ci devine o problemă publică, ce trebuie rezolvată de o manieră modulată în consens cu valori conexe de natură civică, morală, culturală, comunitară. A trimite în „privat“ o astfel de formare, cum pare a se statua prin ultimele decizii legislative din ţara noastră1, presupune a arunca în derizoriu o instanţă care din agent formator poate deveni, cum arată recentele evenimente, un factor destructurant, aleatoriu sau voluntarist, uşor de instrumentalizat din perspectivă ideologică, strategică, militară etc.

Să nu anatemizăm şi să nu marginalizăm educaţia religioasă autentică. Ea poate deveni „proba de foc“ a unui sistem de învăţământ matur şi responsabil. Căci este mult mai greu să iniţiezi şi să structurezi un astfel de exerciţiu paideic decât un parcurs educativ pentru ştiinţe exacte - în care centrul de interes este cunoştinţa, şi nu conştiinţa!

Notă:

1 O reacţie faţă de această măsură am exprimat-o recent, a se vedea http://www.constantincucos.ro/2014/12/studiul-religiei-in-scoala-incotro-2