Cărţile pe masă: În căutarea Paradisului

Paul Aretzu, 27 Decembrie 2015

Preoţia s‑a identificat, îndeobşte, cu satul, loc al unei mai mari apropieri de Dumnezeu, în care omul se înscrie, încă, în tipare ale sacrului, respectând cursul nesecat al tradiţiei, dând altă valoare existenţei (naşterii, morţii, lumii) decât orăşeanul rece, nepăsător. În perioada interbelică, mai exista o ierarhie rurală, formată din preot, învăţător şi fruntaşii satului. Comunismul a desfiinţat modelul de civilizaţie tradiţională, prin colectivizare forţată, urbanizare, ideologizare, prin ateism şi prin încurajarea tacită a inicvităţii. Societate ţărănească autentică nu se mai poate întâlni azi decât în locuri izolate, uitate de lume.

Părintele Sever Negrescu publică o a doua ediţie a volumului de versuri Strigături în şoaptă (Editura Doxologia, Iaşi, 2015), în care prezintă, într‑un mod realist şi pitoresc, aspecte dramatice ale deteriorării arhetipului sătesc. Recurgându‑se la amintiri, se reface o atmosferă plină de sentiment, amestecând îndurerarea cu nostalgia şi cu anecdota. Naşterea poetului are loc într‑un sat mehedinţean, în mijlocul iernii, lângă o căpiţă cu fân: „M‑au dus repede în casă şi mi‑au făcut/ cele cuviincioase momentului: îmbăiere,/ alăptare, turtiţe, ursite” (Îngroparea pământului). Deşi vremurile sunt severe, instalând o societate odioasă, copilul rămâne cu imaginea paradisiacă a unei case luminoase, albă, înconjurată de grădini veşnic verzi, cu o curte mare, cu acareturi pentru oi, porci, boi şi vaci, cu găini ouătoare, dar şi cu bunicul mânios, blestemând comuniştii care i‑au luat pământul. De pe laviţa din tindă se vede, în vale, tot satul: „De la Selişteni până la Priboieşti/ şi din culmea fără nume până‑n cea numită/ Cioacă, unde erau Biserica şi Cimitirul”. Când dormea vara în acel pat, pruncul auzea simfonia întregii firi, cântecul greierilor, rumegatul vacilor şi al oilor, lătratul câinilor. Bunicul îi dă şi prima educaţie, învăţându‑l să nu facă politică şi să se ferească de cele „cinci năravuri:/ lenea, hoţia, beţia, prostia şi curvia”. Bunicul se ducea noaptea, în taină, îşi dezgropa plugul ascuns, pentru a nu‑i fi luat, şi, după ce‑l vedea, îl îngropa la loc. De teama colectivizării, toţi îşi îngropaseră utilajele agricole. Colectivizarea însăşi a însemnat îngroparea pământului.

Altă amintire este legată de masa frugală pe care bunica o ducea bunicului pe câmp, unde muncea până la epuizare, pe pământul lui, care nu‑i mai aparţinea. Când era vreo înmormântare, bunica „Se îmbrăca frumos: poale/ albe, broboadă şi cămaşă cernite,/ rupea din prispă o muşcată/ şi pleca... să petreacă mortul” (Om mare). Lumea şi obiceiurile satului îi sunt familiare poetului, nu numai în aspectele lor etnografice, dar şi prin suferinţele şi nevoile oamenilor. O aventură ontologică este mersul la moară. Cu siguranţă, timpurile de altădată şi, implicit, figurile bunicului şi bunicii sunt mitizate, transformate în simboluri. Rămas singur, bunicul pare un personaj biblic, aflat în armonie cu întreg universul. Împiedicându‑se de un biet pisic famelic, îl ia drept fârtat: „Ți‑o fi şi ţie foame/ hai repede la masă/ că azi ne apucăm/ de săpat la vie” (Singurătăţi). O lume fabuloasă se alcătuieşte, cu ploi diluviene şi cu vrăji de oprit potopul, cu bătrâni gata să ierte orice răutate, cu bunicul închinând un pahar de ţuică Precistei şi Prunculeţului ei, cu mersul copiilor la păscut, cu vaca pudică, ascunsă ca să fete, cu sentimentul cosmicităţii: „Sub pătul, mulgea numa oile,/ îmi plăcea s‑ascult cum ţâşneşte/ laptele în oala de pământ,/ ce mai muzică, o bucurie!// Seara, mă‑ntindeam pe pământ,/ oile, speriate şi duioase, rupeau/ iarba apropiindu‑se de mine,/ aceeaşi muzică întâlnită dimineaţa” (Vitele).

Amintirile, deşi se referă la o perioadă nefastă a istoriei, sunt pline de seninătate şi de o bucurie nostalgică. Sărbătorile împărăteşti, care schimbă firea oamenilor, se lovesc însă de rigiditatea Activistului: „Venirea Icoanei năştea mirare/ peste sate. Parcă‑L aşteptau pe/ Dumnezeu în chip de Prunc. Ieslele/ erau curate şi pline cu fân moale.// Au ajuns şi la casa Activistului,/ ce facem Ionică, intrăm? – intrăm,/ Taică părinte, că e om şi el./ Au intrat, au cântat tot Troparul...// Activistul sta încruntat cu mâinile/ la piept: ce să fac, ce vreţi?/ Părintele i‑a spus blând: Păi, vă‑nchinaţi,/ sărutaţi Icoana şi să fiţi sănătos!” (Icoana). Şi Nedeea, de Sfântă Maria Mare, este prezentată cu tot ritualul.

Textele părintelui Sever Negrescu înfăţişează o spiritualitate arhaică, existentă tot mai rar, azi, în obştea ţărănească. Autorul, discret confesional, îşi rezervă o poziţie contemplativă, privind cu înţelegere creştinească spre noianurile vieţii. În locul fatalităţii din fugit irreparabile tempus, poetul alege o formulă generoasă, de căutare a Paradisului pierdut.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!