Cărţile pe masă: Intransigenţa metaforei

Carmelia Leonte, 09 Aprilie 2017

Rostiri sacadate, volute aspre, colţuroase prin care se exprimă sensibilul, diafanul, aceasta este miza stilistică a Cărţii cu anluminură semnată de Paul Aretzu (Piteşti, Editura Pământul, 2010). Enunţuri extrem de concise, formate uneori din numai câteva silabe, sacadarea respiraţiei poetice prin multitudine de sintagme surprinzătoare, puncte atotputernice şi prezente peste tot ce fracturează percepţia, toate acestea vor să sugereze fragmentarea acestei lumi, structura ei mozaicată, imposibilitatea de a reface întregul în absenţa revelaţiei, scurtimea timpului şi, implicit, a spectacolului din care facem parte. Evident, eliberarea de artificii inutile în căutarea esenţialului. A fi în esenţă înseamnă a fi în Dumnezeu. Dar enunţurile simple au scopul nedeclarat, isihast, de a opri gândurile în loc pentru a ne putea umple de fiorul rugăciunii. Poezia se estompează îndărătul mesajului teologic. Face un pas înapoi. Pasul este spre natura mistică a persoanei, spre dezvăluirea omului interior, în sensul în care Berdiaev vorbea despre asta. Şi acest om se arată prin gesturi mărunte, dar încărcate de gravitate. Şi totuşi, spre deosebire de Cartea psalmilor, unde poetul adoptase un limbaj biblic, de această dată scriitura optzecistă este prezentă, chiar dacă printr‑un abia detectabil ecou.

Nu e vorba de invulnerabilitate în lupta cu nimicul prăfos al existenţei - teama (creştină) de Marele pluteşte ca o pânză argintie peste lucruri -, ci de renunţarea la individualitatea meschină în favoarea me­ta­morfozelor ireversibile pe care le provoacă acceptarea celuilalt, a Persoanei. Poetul trăieşte sentimentul religios într‑o deplină uitare de sine şi într‑o totală ignorare a efectelor de scenă. Pândeşte gesturile mărunte ale aproapelui pentru a le îngreuna cu semnificaţii, pentru a le restabili coerenţa, punându‑le totodată în valoare simplitatea. Este de remarcat că aceste gesturi sunt lipsite de temporalitate, fiind limpezi şi elocvente în sine, parcă aflate în căutarea unei realităţi absolute, pe care o ascund şi în acelaşi timp o relevă. Este o poezie care impresionează prin gestul tăcut şi smerit, probabil ca urmare a convingerii autorului că limbajul, chiar angelic fiind, nu asigură transfigurarea ontologică a condiţiei umane. Ci numai simplitatea poate conduce spre sinele fiecăruia (Sf. Augustin, în Confesiuni, spunea: „Târziu te‑am iubit, frumuseţe atât de veche şi atât de nouă! Şi iată, tu erai înlăuntru, iar eu în afară, şi te căutam acolo...”). Deşi a fi simplu e un lucru greu. Echivalează cu o periculoasă coborâre în sine, în istoria sacră a persoanei: „Precum aducerea de lumină de sfioşi./ i‑am scos ghetele şi i‑am tras mânecile de la/ palton./ primii paşi în istoria sacră. pe lângă păsările/ troiţelor ciugulind în răzoare// în alte limbi. şi cu dichisuri poleite./ carte suflată de duhul pre limbă rumânească.” Să arăţi lucrurile cu degetul - sau mai mult: să îl arăţi pe Dumnezeu cu degetul, prins în vâltoarea lumii ca într‑o plasă - este o îndrăzneală care trebuie apreciată, o dovadă de curaj. „eram mulţi./ nu‑ncăpeam pe câmpul minat/ cu boabe de grâu, cu seminţe/ de floarea-soarelui ori de dovleac./ luam pâinea blândă cu mâini de gunoier. şi scriam pe/ ea ca pe o hârtie poroasă./ până a venit zăpada inutilă, fără de asemănare./ dinăuntrul cărţii.” Observăm că a lua o pâine în mâinile aspre (de gunoier) contrabalansează lupta cu nimicul copleşitor şi uniformizant. Realitatea gestului devine evidentă şi invulnerabilă. Pentru că gesturile se văd pe pânza lumii, însă dincolo de ele poetul întrezăreşte pe acel Cineva care este resortul lucrurilor, Adevărul. Ce este pâinea dacă nu metafora intransigentă a trupului lui Hristos?

Paul Aretzu şi‑a însuşit ceva din gândirea cărturarului anonim, retras în chilia lui, ceva din aplecarea‑i semnificativă asupra lumii, redând efemerului înțelesuri mistice. Întregul volum se sprijină pe greutatea paradoxală a gestului efemer care susţine viața. Aceasta este maxima simplitate care produce şi un maxim efect. Majoritatea scenelor par a fi lipsite nu numai de temporalitate, dar şi de culoare. Avem impresia că ne scufundăm în nişte fotografii alb‑negru tensionate prin interioara lor căutare a esenţialului (în contradicţie cu „anluminura” din titlu) şi atrăgându‑ne în vâltoarea lor ireversibilă. Poezia devine o mască a tăcerii şi un zbor spre înalt. Este o metaforă verticală. Intransigentă. 


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!