Lumina literară şi artistică
Claudiu Soare,  „Nimeni sau Fumătorul de pipă

Cărţile pe masă: Mâna lui Baudelaire

Felix Nicolau, 14 Iunie 2015

Claudiu Soare este poet și traducător, dar strălucește ca prozator. Nimeni sau Fumătorul de pipă (Cartea Românească, 2010), bunăoară, este o aventură intelectuală și ocultă pariziană care nu știu prin ce miracol izbândește antanta între intelectualismul decadent și suspansul poleit cu umor.
Firește că m-am nevrozat când am dat peste tot felul de referințe culturale, însă imediat autorul m-a convins că s-a eliberat de prețiozitățile culturii mici. Iată barul Polly Maggoo, unde „toamna te simți frustrat de melancolie" și poți uita de Parisul arogant. Protagonistul, deși român, nu face parte din categoria imigranților sfârșiți de admirație față de gloria pariziană. Metaforele nu horcăie nicicând în catacreze (metafore clișeizate), ci zvâcnesc datorită umorului implicit (cum ar trebui să fie tot umorul). „Cocorii socialismului" tocmai s-au prăbușit, iar românii tânjesc după „zestrea de ipocrizie care face fala parizianului".
O gașcă intelectuală se alcătuiește în vederea frecventării unor cluburi mai altfel. Iată-l pe Budeș, bursierul român în filosofie: „Un tip interesant, care din când în când izbucnea în mici arii de operă, concentrat și parcă pentru a se asigura că vocea îi funcționează cum trebuie". Nu pare că am fi în Urmuz, cu obiectele lui umane? Antiintelectualismul unui rafinat precum Claudiu Soare este delicios.
La „petrecerea cultă" din Saint-Cloud (Sfântul Cui) apare și un Romulus care își număra pașii din mers, „și-i așeza într-un algoritm estetic numai al lui, între dans și precauție, de parcă și-i admira, de parcă și-i savura [...]. Părea întruna că îl însoțește o oglindă". Narcisismul „macacilor studioși", mustind de platitudini (care l-ar face, cred, și pe Gogol să mustăcească), nu face decât să pregătească epifania apariției Maitei, studentă în ocultism și făptură iridiscentă.
Deja bizuindu-se pe faptul că ne-a cucerit, romancierul își permite o paranteză metaromanescă, în care ne spune că un roman avansează spiralat și digresiv, „insistă asupra observațiilor de multiplă natură" și „împinge așteptarea către insolitul deznodământ intermediar" - adică exact ce nu are el de gând să practice în romanul de față. De ce această capcană întinsă cititorilor trimbulinzi la ideea că vor parcurge o scriere căznită și fără har, așa cum sunt destule în literatura română ceva mai contemporană? Păi, pentru că „Demonul mistificării nu ascunde nici un fel de morală, nu disimulează nici un fel de lecție existențială". Prozatorul vrea să fie onest și se mulțumește să rămână doar... seducător.
O dimensiune răcoritoare a romanului sunt replicile absurde, dar cu savoare suprarealistă: „Mexicul este în neant și nu peste multă vreme în România mea se vor naște aztecii", astfel încât dezbaterile filosofice pot fi ingurgitate ca o delicatesă, nu ca un pilaf tern, dar înțepat cu pene de păun.
Și poveștile sunt senzaționale, însă justificabile prin poezia lor. Tatăl Maitei e poet în Mexic și crede că aztecii de pe la 1200 i-au profețit venirea. La înmormântarea soției vine încălțat cu santiag-uri și pe cap cu o extradilla. Cum nu muncește, așteaptă reîncarnarea lui Baudelaire și își trimite fiica la Paris să-i aducă mâna marelui poet, fără de care inspirația lui e secată.
Cam așa se înfoaie intriga din orașul îmbibat de „nimicul cu străzi lucioase". Claudiu Soare este un scriitor care a atins maturitatea la timp, adică e suficient de tânăr încât să fie impertinent cu stil în roman.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!