Lumina literară şi artistică
Casa Albă a filmului

Casa Albă a filmului

Tudor Călin Zarojanu, 15 Ianuarie 2017

Recordul personal de comentarii pe Facebook (vreo 250!) l‑am obținut când am lansat o întrebare care nici pe departe nu mi se părea a avea un asemenea potențial: Ce film ați văzut de cele mai multe ori?

Numărul amintit privește comentariile, nu și titlurile de filme! Cum destui dintre prietenii mei au menționat mai multe producții cinematografice, inclusiv câteva liste pe șapte‑opt rânduri!, chiar dacă, firesc, unele titluri se repetau, totuși în total au fost pomenite peste trei sute…

Trei sute de filme.

Profit de ocazie ca să mai subliniez o dată că Facebook înseamnă - poate și trebuie să însemne - și așa ceva, nu doar exerciții de narcisism, cum practică unii, iar alții, generalizând pripit, definesc a fi însuși sensul existenței și modul de a fi al unei rețele de socializare.

Detaliu deloc nesemnificativ: intenționat nu întrebasem ce filme le plac cel mai mult, le consideră cele mai valoroase - făcusem asta cândva, cu mult mai puțin succes -, ci pe care le‑au văzut de cele mai multe ori. Căci, pe de o parte, cedând ofertelor televiziunii, poți revedea de în” ori o producție care nu e o capodoperă și, pe de altă parte, se‑ntâmplă să te impresioneze teribil un film, dar să n‑ai ocazia să‑l vizionezi din nou (pentru mine, de exemplu, sunt în această situaţie "Cinci seri”, "Moscova nu crede în lacrimi”, "Nopţi albe” şi multe altele).

În atari condiţii, oamenii au fost sinceri, mai mulţi dintre ei menţionând "Singur acasă” sau lungmetraje de desene animate văzute repetitiv în copilărie (eu am fost la "101 dalmațieni” șapte zile la rând, la aceeași oră, 11:15, în același cinematograf, Miorița…), care, evident, pot fi bijuterii ale genului, dar nu te‑apuci totuși să le compari cu "Hamlet”‑ul lui Laurence Olivier sau cel al lui Andrei Batalov…

Există însă și cazuri fericite, în care un film pe care îl prețuiești la superlativ, un îclasic”, o capodoperă, îți apare în faţă de nenumărate ori, fără să faci vreun efort, şi‑l urmăreşti de fiecare dată cu răsuflarea tăiată, dar - de la o vreme - și cu un gând răutăcios care‑ți dă ghionturi: "Măi, și totuși n‑are el nici un defect!? Ia să fiu mai atent!” Și ești atent, și nu găsești nimic… Nimic, decât încântare!

Am văzut "Casablanca”, de‑a lungul vieții, de vreo 40 de ori… La un moment dat mi‑am cumpărat DVD‑ul, dar am continuat să tresar fericit de fiecare dată când era difuzat de vreo televiziune!

Nu, nu "Casablanca” e filmul pe care‑l consider cel mai bun din tot ceea ce am văzut, acela e "Piesă neterminată pentru pianină mecanică”, urmat de "Reconstituirea” și "Blow Up”. De fapt, dacă mă gândesc bine, "Casablanca” nici nu face parte din topul meu personal. E hors‑concurs. Pentru că e perfecțiunea, și perfecțiunea nu se poate clasifica.

Există două categorii de filme (de opere artistice, în general) care merită aplaudate: de o parte, cele care inovează, fie în formă, fie în conținut, care aduc ceva nou și prin asta riscă și, aproape inevitabil, au mici imperfecțiuni, iar reacțiile privitorilor sunt circumspecte, pentru că nu au termen de comparație și oamenii în general sunt prudenți - sau chiar refractari - la tot ceea ce e nou; de partea cealaltă, filme despre care orice critic sau istoric cinematografic ți‑ar putea spune că sunt 100% conforme cu lucruri care s‑au mai făcut, dar duc la perfecțiune întreaga tradiție, întreaga acumulare de tehnici și de mesaje de până atunci.

"Casablanca” este în această a doua categorie. Nu aduce nimic nou. Filme despre rezistența antinazistă se făcuseră cu duiumul, filme petrecute în medii exotice - destule, filme de dragoste - ce să mai vorbim! Muzică, patriotism, eleganță, jocuri de noroc, umor, arestări, împușcături, război - ce era nou? Nimic. Nimic nou nici în tehnica de filmare sau de montaj. Încadrări clasice, filmare cu camera fixă, clar‑obscurul consacrat de la Caravaggio încoace…

Dar perfect! Fără cusur, fără scăderi, fără îburți”, fără nimic care să te facă să zâmbești superior sau ironic, azi, la 74 de ani (!!) după ce a fost făcut de prea ușor uitatul regizor Michael Curtiz, rămas în umbra protagoniștilor Ingrid Bergman și mai ales Humphrey Bogart…

Și, peste toate, textul! Replicile! Intrate în istoria culturii și a lumii, citate de nenumărate ori. "Cred că este începutul unei frumoase prietenii” sau practic intraductibila "Here's looking at you, kid!”.

Dintre toate, eu iubesc însă cel mai mult o alta, care definește sclipitor personajul lui Rick, întreaga atmosferă a filmului și, în același timp, un anumit tip de umor. Căpitanul Louis Renault îl iscodeşte pe Rick încercând să afle care e motivul pentru care se află în Casablanca. "Am venit pentru apele minerale”, spune Rick flegmatic, cum îi e felul. "Ape minerale în pustiu!?” La care patronul cafenelei răspunde la fel de relaxat, fără măcar să se uite la interlocutor: "Am fost greșit informat”…

Simbolul celei mai mari puteri de expresie a cinematografului. Casa Albă a filmului. Casablanca.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!