Reportaj
Căsuța de lemn sfințit din dumbravă

Căsuța de lemn sfințit din dumbravă

Otilia Bălinișteanu, 17 Iulie 2016

Data trecută am vorbit despre biserica  din Gârceni, Vaslui. Nici acum nu părăsim ținutul Gârcenilor, ci tăiem dealurile  spre Dumbrăveni, un cătun al comunei, închegat la loc retras, în dumbrava unor codri seculari, spre o altă bisericuță de lemn. Cu o bogăție arhitecturală și picturală cum rar am întâlnit în bisericile de lemn, aceasta este înscrisă  în lista monumentelor istorice de categoria  A din județul Vaslui.

Drumul spre sat e ca o sinusoidă desenată cu creionul pe spinarea dealului, apoi pe fundul de vale, apoi pe următoarea spinare și tot așa, ca-ntr-un desen animat, de mă întreb dacă cineva a putut urca vreodată cu vreo mașină pe-aici. Deși pietruit, pantele-s așa de abrupte, povârnișurile atât de nărăvașe, că numai echipat cu mult curaj și cu o mașină de teren te poți încumeta a-l străbate. Noroc de părintele paroh, Ovidiu Ungureanu, și de mașina lui, „de război”, cum îi spune în glumă, obișnuită cu toanele drumului, cu bubele și năravurile lui. Locul, de o incredibilă frumusețe, e condamnat la crâncenă izolare, deși se află la doar cinci kilometri distanță de Gârceni. Căci, dacă - Doamne, ferește! - mori toamna târziu, abia pe la primăvară s-ar putea să te găsească vreun vecin. „Dacă se îmbolnăvește cineva iarna, ambulanța nu poate intra. Eu merg cu sania la biserică, oricât ar fi zăpada de mare. În 11 ani, o singură dată nu m-am dus, deși am încercat și atunci, dar omătul era de doi metri. N-am putut înainta pe-aici, pe câmp”, spune părintele Ungureanu.

Sinusoida ce se ondulează peste dealuri e singura cale de acces. Singura practicabilă. Altminteri, ar mai fi un drum, peste versant, prin pădure, ce-ar ieși direct la Mănăstirea Rafaila, aproape de comuna Todirești, cu acces și spre Negrești, și spre Roman. Dar varianta asta nu e recomandabilă decât iubitorilor de off-road.
Pe geamul „mașinii de război”, de-o parte și de alta se văd pajiști blânde, întinse, ca un văl nesfârșit de pânză, în căușul de vale. Doar iarbă și cer, și-n jur - pavăză - dealurile grijulii. Pe-aici, spune părintele, iepurii de câmp și ciutele zburdă nestingherit. Pustietatea, prezervată de drumul greu, are și părțile sale bune, căci totul e neatins. Câmpurile, asemeni unui pictor dibaci, desenează pe coclauri o natură sălbatică și-o geografie de început de lume. Cu inima mică și mașina zornăind din țâțâni trecem și ultimul dâmb, cel mai încăpățânat. De sus, de pe zare, parc-ai privi în rai. Căci se văd Dumbrăvenii, aureolați de o frumusețe simplă, nefardată, nealterată, cu minuscule gospodării licărind, ici-colea, prin risipa de pomi și de păduri. La coborâre, ca și la urcuș, drumul se ține de șotii, punându-ți piedici la tot pasul. „La jumătatea secolului al XVIII-lea a fost o epidemie mare de ciumă. Atunci oamenii au ars toate casele din locul în care inițial fusese vatra satului, s-au mutat aici, iar biserica au făcut-o încoace, într-o dumbravă. De jur împrejur era numai pădure. Au ridicat biserica, spune legenda, pe locul unui metoc al Mănăstirii Rafaila, de peste deal”, povestește parohul.
Bisericuța a fost, așadar, ridicată, după cum stă consemnat în pomelnicul ctitorilor, în anii 1784-1787, de către preotul Grigoraș, ajutat de fiii săi și de trei călugări. „Unul dintre monahi, Ioasaf, se trăgea chiar de aici, din sat, din familia Strat (numele de mirean Iosif Strat), al doilea se numea Varlaam, iar cel de-al treilea era un ieroschimonah, Ghenadie, probabil care deja pustnicea în acest metoc”, explică părintele Ovidiu Ungureanu.

Stilul arhitectural

Foarte asemănătoare ca stil cu cea a Gârcenilor, Biserica „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” de la Dumbrăveni este construită din bârne de stejar, așezate pe tălpoaie de stejar și temelie de piatră uscată și încheiate la colțuri în „cheotoare dreaptă”. Au lucrat-o, spune pisania, meșterii Vasilachi Trâncă și Iosub Onciul. La exterior, pereții de bârne sunt delimitați în două părți egale de un brâu torsadă. Partea inferioară a bârnelor, cea de sub brâu, a fost acoperită, în 1818, cu scândură, groasă, de brad, prinse în cuie confecționate manual, de fierarii satului, probabil în ideea de a proteja temelia de umezeală. Sus, în zona consolelor, pot fi și acum observate cuiele de lemn cu ajutorul cărora meșterii au închegat construcția de bârne. Tot la exterior se pot încă observa elementele arhitecturale ale pridvorului, odinioară deschis. Acesta a fost închis, tot pentru a feri interiorul de frig, în 1950.
Acoperișul, la început de șindrilă, a primit în 1973 învelitoare de tablă. Ca element arhitectural distinct, locașul de la Dumbrăveni are două turle, știut fiind faptul că turla este întâlnită la bisericile vechi numai acolo unde acestea au fost fie ctitorii boierești, fie ctitorii domnești.

Podoabele dinăuntru

Bisericuța e soră bună, în ceea ce privește stilul arhitectural și decorul, cu vecina de peste ­dealuri, de la Gârceni. Lucru ­vizibil chiar de la intrare, unde ancadramentul portalului pare să fi fost făcut și aici, și acolo de același meșter. Am regăsit motivele vegetale, predominant fiind cel al viței-de-vie, dinții de fierăstrău, precum și frumoasa acoladă sculptată.
Interiorul e un sanctuar în care liniștea nu domnește, ci respiră prin fiecare por al lemnului, din orice colțișor. Un ceas petrecut aici, admirând podoabele de-o seamă cu veacurile, e cea mai bună terapie. Tot ce-i în plus și de prisos prin minte și prin suflet dispare brusc, ca după un oftat eliberator.
Bisericuța e printre puținele întâlnite în Moldova în care există cafas. Odinioară, aici cânta corul. Azi, cătunul e îmbătrânit, iar biserica șubredă, așa că nimeni nu se mai încumetă să urce.
Peretele despărțitor dintre naos și pronaos, sculptat aidoma celui din locașul de la Gârceni, cu același bulb fermecat în mijlocul acoladei, păstrează mai bine pictura, căci meșterii s-au întrecut în a așeza zugrăveală și aici.
Cea mai prețioasă piesă a patrimoniului este catapeteasma, ce păstrează pictură de secol XVIII. Deși nu a fost niciodată restaurată, aceasta încă se poate distinge clar, vădind o tehnică și o expresivitate artistică de mare rafinament. Icoanele împărătești, lucrate în foiță de aur, dau cu adevărat măsura priceperii zugravului ce va fi lucrat-o. Registrele de sus prezintă diferențe vizibile față de cel de jos, ceea ce face plauzibilă ipoteza că iconostasul a fost pictat, cum se spune, de două mâini diferite.
Tot ca o piesă de mare valoare trebuie menționat și clopotul bisericii, turnat la Viena, în 1792, la fel și fântâniţa de piatră din Altar, cu inscripţie în chirilică, din 1787.

Bisericuța Dumbrăvenilor, în pericol

Refăcută în 1818 și consolidată ultima dată în 1973, biserica de lemn de la Dumbrăveni, încadrată în categoria monumentelor istorice de interes național, este acum la un pas de colaps. Structura este șubrezită, exteriorul dă și el semne de oboseală, iar acoperișul, extrem de degradat, lasă loc apei din precipitații să ajungă cu ușurință în interior. „Și aici, chiar mai mult decât la Gârceni, e vorba de un monument istoric. Pentru orice lucrare pe care ar trebui să o încep, am nevoie proiecte și de toate avizele de la București, de la Ministerul Culturii. Or, cu o mână de bătrâni, câți mai sunt în sat, oricât de bine intenționați am fi, nu reușim să facem”, spune cu amărăciune părintele.
În aceeași stare de colaps ­iminent se află și clopotnița, parte a ansamblului arhitectural de la Dumbrăveni, ridicată de obștea satului în 1814. Despre această clopotniță se spune că ar fi una dintre cele mai vechi păstrate în tot ținutul Vasluiului. Lucrată tot din bârne scurte, încheiate în cheotoare dreaptă, aceasta este decorată cu motivul „dinți de fierăstrău”.

Cătunul răzeșilor adăpostiți în Dumbravă

Deși cu vatra strămutată pe Dumbravă abia în veacul al ­XVIII-lea din cauza molimei de ciumă ce cuprinsese Moldova, Dumbrăvenii așa se știu din moși-strămoși: răzeși de-ai lui Ștefan. „Despre răzeși se spune că au fost mai zgârciți, conștienți de starea lor socială mai bună. Dumbrăvenii nu-s așa. Răzeșii fiind deci oameni mai cu bani, și-au trimis copiii la carte, mulți fii ai satului ajungând azi oameni de seamă. Eu m-am legat sufletește de oamenii ăștia. Sunt tare buni, tare cuminți”, spune părintele Ungureanu, singura autoritate ce le calcă bătătura și ajunge în satul ascuns între ­dealuri.
Dumbrăvenii sunt parte componentă a comunei Gârceni din județul Vaslui și se află la circa 50 de kilometri distanță de orașul reședință de județ.


Galerie foto:
 

 

 

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!