„Catedrala Carpaţilor“

Raluca Brodner, 09 Octombrie 2008

Ctitorie a spătarului Mihail Cantacuzino, Mănăstirea Sinaia din judeţul Prahova datează din anul 1695. Lucru cu totul inedit, localitatea a început să se formeze odată cu ridicarea lăcaşului de cult, preluând numele Sinaia. Punct de atracţie pentru mii şi mii de turişti, mănăstirea se află în vecinătatea unor obiective de interes turistic deosebit, legate de trecutul istoric al localităţii şi de activitatea unor personalităţi culturale care au trăit şi creat aici. Este vorba despre Castelul Peleş, Pelişor, Casinoul, Casa memorială „George Enescu“, Casa de vânătoare „Foişor“, apreciate atât în ţară, cât şi în străinătate.

Mănăstirea Sinaia, cunoscută şi sub denumirea de „Catedrala Carpaţilor“, datează din secolul al XVII-lea şi reprezintă identitatea istorică a oraşului sau, altfel spus, certificatul de naştere al urbei care s-a dezvoltat mult mai târziu, după 1900. Spătarul Mihail Cantacuzino este cel care a construit aşezământul religios, împreună cu mama sa, Elena, şi cu sora Stanca. Lăcaşul sfânt, clădit „în amintirea Sinaiei celei mari“, este închinat Sfintei Fecioare Maria.

De-a lungul timpului, mănăstirea a fost invadată de numeroase popoare inamice, precum turcii sau austriecii. A rezistat tuturor vicisitudinilor vremurilor, fiind loc de apărare, datorită poziţiei sale strategice (situată pe valea Prahovei - rută comercială ce lega Bucureştiul de Braşov), dar şi lăcaş de reculegere şi rugăciune pentru credincioşi.

Trebuie spus că Mihail Cantacuzino a mai construit primul spital din Ţara Românească - Spitalul Colţea din Bucureşti, aflat în incinta Mănăstirii Colţea, zidită tot de el. Dintre ctitoriile lui pot fi menţionate: Biserica Fundenii Doamnei din Capitală, Schitul Titireciu din Oltenia şi o biserică la Râmnicul Sărat.

La început, mănăstirea a fost construită astfel încât să adăpostească 12 călugări, dar cu timpul numărul acestora a crescut. Astfel, s-a impus construirea unei alte biserici mai mari şi a unor chilii. Noile construcţii („curtea nouă“) au fost ridicate între anii 1842-1846. Astăzi, la Sinaia îşi duc viaţa în interiorul zidurilor mănăstirii 12 călugări. Momentan, la mănăstire se desfăşoară intense lucrări de restaurare. „Avem grijă să ne îngrijim de sufletele noastre, prin rugăciunile înălţate cerului, dar totodată suntem atenţi să purtăm de grijă mănăstirii, contribuind la lucrările de conservare. Ceea ce ne bucură este faptul că nu suntem singuri. Avem parte de ajutor din partea credincioşilor, a pelerinilor, care contribuie atât cât pot la această lucrare, cu totul desăvârşită“, a menţionat părintele stareţ Macarie Boguş.

Moise şi fratele lui, arhiereul Aaron, reprezentaţi la intrarea în pronaos

Biserica veche, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“, este construită în stilul brâncovenesc, arhitectură specifică Ţării Româneşti. Acest stil are drept caracteristică coloanele sculptate în piatră şi ornate cu motive florale şi vegetale (floare de crin, frunza de stejar etc.). Forma exteriorului bisericii este puţin obişnuită în epocă.

La o privire atentă se poate vedea că în portalul, sculptat în piatră, de la intrarea în pronaos, sunt reprezentaţi Moise şi fratele lui, arhiereul Aaron. Moise ţine în mâini tablele legii cu cele zece porunci, iar Aaron, toiagul înfrunzit. La mijlocul portalului se găseşte stema familiei Cantacuzino, vulturul bicefal, semnele imperiale ale puterii în gheare: crucea şi sceptrul.

Pictura pridvorului şi a pronaosului este realizată de artistul preferat al Cantacuzinilor, Pârvu Mutu Zugravul şi mai păstrează încă tuşe din pictura originală.

De asemenea, cupola pridvorului este pictată cu scene din viaţa Sfintei Ecaterina (ocrotitoarea Mănăstirii de la Muntele Sinai), a Sfântului Gheorghe (protectorul Moldovei şi al militarilor) şi a Sfântului Dumitru (ocrotitorul Ţării Româneşti).

Tabloul votiv îl reprezintă pe fondatorul mănăstirii, Mihail Cantacuzino, înconjurat de 18 copii (din care 12 adoptaţi), de prima soţie, Maria, şi cea de a doua, Teodora, precum şi de alţi membri ai familiei Cantacuzino.

În curtea vechii mănăstiri, lângă paraclis, se găseşte cavoul lui Tache Ionescu, prim-ministru în perioada Primului Război Mondial, care a avut un rol foarte important în unirea ţărilor române după război. Turiştii pot găsi, alături de sarcofagul omului politic, bustul celei de-a doua soţii, Adina, sculptură lucrată de artistul italian Roscitano, la Roma, în septembrie 1926.

Hristos, urmat de sfinţii Săi, inaugurând raiul, pictat în paraclis

Capela mănăstirii a fost construită în anul 1695 şi este locul unde se desfăşoară slujbele zilnice, mai ales în anotimpul rece. Pictura este veche de mai bine de 300 de ani.

În ceea ce priveşte mesajul dogmatic şi istoric al picturii, trebuie remarcată originalitatea sa, cu precădere în pronaos, unde se găseşte reprezentată Săptămâna Patimilor. În medalionul aflat pe bolta pronaosului, întruparea Mântuitorului din Fecioara Maria este reprezentată cu o culoare dominant albă. Pruncul Iisus ţine în mâna stângă simbolul globului pământesc, pictat cu negru.

Scenele de pictură de pe peretele nordic şi nu numai, care conţine personaje care îi vor răul Mântuitorului sunt pictaţi în negru sau în culori dominant închise.

În naos se găsesc scaunele rezervate familiei regale, unul cu blazonul regal şi emblema „Nihil sine Deo“ (Nimic fără Dumnezeu) şi unul pentru regina Elisabeta, cu iniţialele încrustate E. D. (Elisabeta Doamna).

În naos, pe absida de deasupra stranei din stânga, potrivit Erminiei bizantine, este reprezentată scena Învierii. Tot de aici mai aflăm despre coborârea Mântuitorului la iad în timpul celor trei zile, cât s-a aflat în mormânt.

În partea stângă a Mântuitorului (în colţ), este pictat diavolul. Acesta ni se înfăţişează biruit de Mântuitorul Iisus cu puterea crucii. De această dată personajul malefic este pictat în alb şi nu în negru, aşa cum îl găsim schiţat în mai toate scenele iconografice. Diavolul se află aşezat în genunchi, nu pentru a se ruga lui Dumnezeu, ci din cauză că este neputincios în faţa puterii divine. Este legat cu o funie de mână şi de gât. Cele trei coarne ale diavolului arată că el este luptător împotriva Sfintei Treimi (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh).

În partea dreaptă a Mântuitorului (în colţ), un alt diavol este cu mâinile legate la spate, răsturnat pe spate, iar un înger îl înjunghie cu un trident (simbolul Sfintei Treimi). Cele două coarne ale sale ne arată că diavolul luptă în permanenţă şi împotriva lui Dumnezeu şi împotriva omului.

A doua parte a scenei Învierii Îl prezintă pe Mântuitorul deasupra mormântului pecetluit. De jur împrejur este înconjurat de soldaţii romani, însărcinaţi de Pilat cu paza trupului neînsufleţit al lui Iisus. Dintre toţi cei trei paznici prezenţi, doar unul este treaz.

A treia parte a scenei Învierii ne înfăţişează înaintea ochilor inaugurarea raiului de către Domnul nostru Iisus Hristos, urmat de sfinţii Săi, o scenă nemaiîntâlnită în iconografie.

În partea de deasupra a absidei, în centru, este pictat Dumnezeu, care supraveghează şi binecuvântează întreaga creaţie.

Altfel spus, istoria universului detaliată mai sus cuprinde trei scene. Scena din centru prezintă perioada Vechiului Testament, cea din dreapta, perioada Noului Testament, iar cea din stânga, perioada eternităţii.

Paraclisul de la Sinaia ne prezintă în acelaşi timp şi întreaga istorie a mântuirii neamului omenesc: Întruparea din Fecioara Maria, Răstignirea pe Golgota, Învierea şi Înălţarea la cer.

Prima biserică şi mănăstire ortodoxă electrificată din România

Clădirea care atrage prin masivitate, cromatică şi stilurile arhitecturale (brâncovenesc şi moldovenesc) este biserica mare a Mănăstirii Sinaia, construită într-o primă formă, mai modestă decât cea din prezent, în perioada anilor 1842-1846, în timpul stareţilor Ioasaf şi Paisie, exclusiv din fondurile mănăstirii.

În momentul în care a fost ridicată clopotniţa (1892), a fost instalat şi clopotul de 1.700 kg, adus de la Turnul Colţea, din Bucureşti. În 1895, cu ocazia împlinirii a 200 de ani de la întemeierea mănăstirii, s-a deschis spre vizitare muzeul (prima expoziţie de obiecte de cult din ţară). Acesta conţine numeroase obiecte de cult, prima Biblie tradusă şi tipărită în română la Bucureşti (prin grija domnitorului Şerban Cantacuzino, în 1688) şi o impresionantă colecţie de icoane.

Înfăţişarea actuală a lăcaşului se păstrează încă din perioada 1897-1903, graţie atentei supravegheri a arhitectului George Mandrea, când au avut loc lucrări importante de refacere.

Pictura în stil neo-bizantin a fost realizată de danezul Aage Exner. În pronaos, este pictat conducătorul Bisericii Ortodoxe Române din acea vreme, mitropolitul primat Iosif Gheorghian, apoi regele Carol I (1866-1914). Urmează regina Elisabeta, pictată lângă singurul ei copil, prinţesa Maria, moartă de mic copil. Ultimul personaj este Mihail Cantacuzino, ctitorul bisericii vechi a Mănăstirii Sinaia.

Mobilierul bisericii este sculptat din lemn de paltin şi stejar, de Constantin Babic. Iconostasul, mobilierul naosului, inclusiv tronurile regale, sunt aurite.

Un epitaf brodat în mătase şi fir de aur poate fi admirat pe peretele din dreapta. Execuţia a durat trei ani (1897-1900) şi este înregistrat în catalogul UNESCO. Cele două icoane ruseşti, a Sfântului Serghie şi Sfântului Nicolae, reprezintă darul făcut de Ţarul Nicolae al II-lea stareţului mănăstirii, Nifon arhimandritul, în 1903. Evenimentul care a prilejuit oferirea acestui cadou de preţ a fost botezul prinţului Nicolae, fiul lui Ferdinand (1914-1927).

Un lucru cu totul deosebit pentru cei pasionaţi de arta religioasă sunt cele cinci tipuri de cruci: crucea lui Ştefan cel Mare (care se găseşte pe cupola vechii biserici), crucea grecească (cu braţe egale şi care poate fi văzută deasupra intrării în biserica mare), crucea latină (cu braţe inegale pe turnurile pronaosului marii biserici), crucea slavă (cu mai multe braţe orizontale, pe cupola centrală a marii biserici) şi soarele înscris într-o cruce latină (pe turnul clopotniţei).

Biserica mare a Mănăstirii Sinaia a fost electrificată prin grija Regelui Carol I, fiind prima biserică şi mănăstire ortodoxă din România care a fost luminată cu curent electric. În timpul vacanţelor la Sinaia, membrii familiei regale au locuit la mănăstire o perioadă de 11 ani, începând cu 1871.

„Să nu ne mirăm de călugării ce cad, ci de aceia care rămân în mănăstire“

Părintele stareţ, arhimandritul Macarie Boguş, a intrat în „Catedrala Carpaţilor“ în anul 1989, în luna februarie, de ziua Sfântului Haralambie. Iar din aprilie 1994 este stareţ al mănăstirii.

Trăieşte laolaltă cu ceilalţi vieţuitori ai lăcaşului, care au ca ascultări programul de slujbe, care începe dimineaţa de la 8:00, cu acatiste, Ceasurile 3, 6, şi Sfânta Liturghie. Urmează Vecernia, Miezonoptica, Utrenia.

Chiar dacă la mănăstire se desfăşoară lucrările de restaurare şi de conservare a monumentelor istorice (biserica veche este restaurată în proporţie de 90%), călugării nu îşi neglijează momentele de linişte, cele din timpul slujbelor, păstrate cu sfinţenie. Pentru că locul este cunoscut în întreaga ţară, iar nevoile credincioşilor sunt atât de numeroase, de parcă ar spori de la o zi la alta, singurul moment de linişte al mănăstirii este acela de când porţile se închid, seara, şi până în clipa în care ele sunt redeschise publicului, la ora 7:00 dimineaţa.

Părintele Macarie vede în prezenţa pelerinilor, a turiştilor şi a credincioşilor, veniţi din toată ţara, un lucru îmbucurător, cu excepţia momentelor când există oameni care nu înţeleg pe deplin rolul Bisericii. „Din păcate, sunt mulţi aceia care manifestă o îndrăzneală nelalocul ei, au un tupeu şi un mod de a insulta şi de a-şi manifesta o curiozitate aproape bolnavă. Desigur că nu răspundem provocărilor lor, pentru că acestea sunt ispite care trebuie trecute cu răbdare şi înţelepciune. Aici trebuie să fim mereu cu ochii deschişi, pentru că suntem atât de aproape de oameni, de efectele civilizaţiei, luate ca întreg, încât nu putem decât să veghem îndeaproape“, adaugă stareţul Macarie Boguş.

Răbdare şi statornicie

În ceea ce-l priveşte, misiunea pe care o are, aceea de a păstori sufletele care i-au fost încredinţate şi de a coordona întreaga viaţă monahicească, o vede ca pe o ascultare. „Când am fost numit stareţ de vrednicul de pomenire patriarhul Teoctist, acesta mi-a spus că nu cel care aleargă după funcţie, după răspundere, merită o funcţie sau alta, ci acela care nici nu se gândeşte, nu unelteşte, care are inima deschisă. Aceasta a fost explicaţia patriarhului după ce am fost numit stareţ la Sinaia. Cât timp a fost retras în 1990, timp de o lună, ne-a cunoscut pe fiecare îndeaproape. În 1994, exact aşa a zis: să primesc această sarcină ca pe o ascultare şi o misiune din partea Bisericii. Este o responsabilitate de care sunt conştient că voi da socoteală în faţa Mântuitorului. Să lucrăm, ca aceste ziduri să aibă viaţă, ca să le predăm celorlalte generaţii în forma cea mai bună, atât cât putem noi şi cum ne pricepem“.

Pentru viitor, stareţul mănăstirii îşi doreşte ca locul să fie frecventat de cât mai mulţi credincioşi, care să-şi găsească aici liniştea, să îşi pună bună rânduială în viaţă, în gânduri şi inimi. „Îmi doresc să putem păstra aprinsă candela credinţei şi a iubirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Acesta a fost şi îndemnul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, prezent la hram, de Schimbarea la Faţă“.

De asemenea, monahul este convins că dincolo de învăţătura cunoscută şi de cunoştinţele acumulate, un vieţuitor al mănăstirii (şi nu numai) trebuie să fie răbdător, să persevereze în rugăciune şi să fie statornic: „Cunoaştem foarte bine ce avem de făcut: învăţătura, poruncile, Scriptura. Trebuie să stăruim în rugăciune, răbdare şi statornicie. Fără de ele putem să ridicăm ziduri, că nu ne folosesc la nimic. Iar pentru călugări, să nu ne mirăm de cei ce cad, ci de cei ce rămân în mănăstire“.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!