Catedrala Mântuirii Neamului, pentru un altfel de noi

Diac. Cosmin Pricop, 23 Februarie 2009

▲ Fiecare înălţare a unei noi biserici, cu atât mai mult a unei noi catedrale reprezentative pentru poporul român, înseamnă şi reprezintă, printre altele, o ridicare duhovnicească a creştinului spre demnitatea începuturilor ▲

Potrivit ultimelor estimări şi prognoze ale arhitecţilor, lucrările de construcţie ale Catedralei Mântuirii Neamului vor demara într-un timp destul de scurt, perioada exactă fiind stabilită cu aproximaţie către sfârşitul lunii aprilie a acestui an, după sărbătoarea Învierii Domnului. Pe lângă importanţa, semnificaţia şi simbolismul incontestabil al acestui edificiu sau biserică-mărturie pentru trecutul şi statornicia Ortodoxiei ca element constitutiv al neamului românesc sau ca aşezare în pace a creştinismului peste daco-romanitatea ascultătoare şi blândă, viitorul lăcaş de cult reprezintă un moment de cotitură pentru periplul nostru prin timp ori timpuri şi mai ales pentru identitate. O identitate voiajoră în ultima vreme şi căutătoare de nou, grefabilă aproape oriunde, oricum, oricând. În al doilea rând, materializarea ideii şi dezideratului numit Catedrala Mântuirii Neamului şi mai mult decât atât înălţarea ei se întâmplă într-o vreme când românul (din fericire nu şi întreaga românitate) s-a obişnuit deja să coboare privirea, să se simtă inferior încă de la început în faţa ori în comparaţie cu celelalte naţii, să se considere incapabil de a atinge standardele de civilizaţie şi nu numai ale societăţilor cu pretenţii la alţii mai mult decât la ele însele şi mai mult decât atât, să se simtă ruşinat ori să se fâstâcească de-a binelea atunci când este chemat să dea mărturie despre sine, despre ţara sa, despre istoria acesteia şi mai presus de toate despre propria credinţă. Străin de noi gândul unei victimizări forţate. Noua noastră dispoziţie spre autodiminuare, străină de ceea ce înseamnă smerenia, accentuează propriile defecte, care există din plin, recunoaştem, dar nu sunt constitutive. De foarte puţine ori ni se cere să descoperim propriile calităţi, în timp ce defectele ne sunt la mare căutare. Stereotipurile verbale ultracunoscute şi cu un vădit caracter peiorativ uzitate uneori chiar violent, de genul „românul tot român“, sau „până n-o face românul ceva rău...“ sunt reale, fără îndoială, dar ceea ce deranjează este generalizarea lor. Nu suntem noi modelul civilizaţiei, dar nu ne identificăm totuşi (unii) nici cu reprobabilul zugrăvit detaliat şi constant. Şi nici cu demnitatea servită cu porţia. Vrednicii de pomenire înaintaşi ai neamului nostru au fost înainte de toate exemple de demnitate. Bourul, vulturul cruciat sau acvila reprezentate pe stemele ţărilor române indică tocmai spre statornicia curajului identităţii în cele mai vitrege împrejurări, iar nu spre teama aproape incurabilă de astăzi. Ce simbol ar fi oare zugrăvit pe stemele ţărilor române astăzi, dacă am ţine seama de neaoşa involuţie caracterială?

În mijlocul unei incertitudini cu dimensiuni mai mult decât considerabile, în plin proces de a fi pe placul tuturor şi mai puţin pe propriul, adică firescul meu plac, Biserica Ortodoxă Română, sfidând parcă toate încercările unora de a ne ţintui ochii şi demnitatea cât mai în pământ cu putinţă, mărturiseşte valoarea acestui neam, reaşezând valoarea acestui popor în hotarele demnităţii lui. Această învrednicire spre a fi demni (rătăcită pare-se acum, dar care de fapt este datul simplu, nu simplist al unei existenţe) nu putea fi dobândită altfel decât prin şi în Biserică, nu doar în calitatea ei de trup al lui Hristos, ci şi în forma lăcaşului văzut al prezenţei lui Dumnezeu. Fiecare înălţare a unei noi biserici, cu atât mai mult a unei noi catedrale reprezentative pentru poporul român, înseamnă şi reprezintă, printre altele, o ridicare duhovnicească a creştinului spre demnitatea începuturilor, iar în egală măsură, o îndrăzneală frumoasă a omului, în acest caz a omului român, de a se purta după cum îi este şi numele (în limba greacă, anthropos înseamnă persoană care priveşte în sus, spre înălţime). Concomitent cu înălţarea acestei biserici, vom putea ridica încet ochii propriei demnităţi, devenind un altfel de noi. Prin ea, Ortodoxia românească transmite un mesaj clar, învăţându-ne verticalitatea din lunga ei experienţă a vorbirii cu Cel de Sus. Catedrala Mântuirii Neamului îndeamnă spre acel fel de noi, Catedrala Mântuirii Neamului indică spre şi cere un altfel de noi. Un noi care stăm „bine, cu frică şi luare-aminte“, care mulţumim Domnului „cu vrednicie“ şi primim Sfintele Taine „drepţi“. Un noi ca neam.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!