Catedrala Neamului este din nou un vis realizabil

Rugat de către mitropolitul primat Miron Cristea să preia iniţiativa ridicării Catedralei Mântuirii Neamului în Bucureşti, regele Ferdinand Întregitorul a scris, în ziua de 10 mai 1920, o misivă către Sfântul Sinod, în care solicita „pe temeiul orânduirilor canonice înalta sa binecuvântare spre a se putea începe pregătirile pentru zidirea acestei sfinte biserici“.

Aşa cum relatează Gheorghe Vasilescu: „În aceeaşi zi, Sfântul Sinod s-a întrunit în şedinţă solemnă în catedrala Mitropoliei, după terminarea Sfintei Liturghii şi, în prezenţa clerului şi a credincioşilor, a unor reprezentanţi ai Primăriei şi ai Casei Bisericii, a luat cunoştinţă de conţinutul scrisorii regale şi de lămuririle date de mitropolitul primat Miron Cristea în legătură cu această biserică, numită de el, acum, Catedrala Mântuirii Neamului, care «trebuie să se ridice cu ajutorul îmbelşugat al întregii ţări şi cu obolul darnic al fiecărui cetăţean şi fiu al Bisericii noastre strămoşeşti»“.

Comitete şi iniţiative

S-a constituit apoi un comitet care avea să se ocupe de subscripţia publică pentru zidirea Catedralei Neamului. Componenţa nominală a acestui comitet a fost stabilită la consfătuirea sinodală din 19 octombrie 1920. Comitetul era alcătuit din 49 de persoane, avându-i în frunte pe regele Ferdinand Întregitorul şi mitropolitul primat Miron Cristea. Din comitet mai făceau parte toţi membrii Sfântului Sinod, cinci preoţi din Bucureşti, Iaşi, Sibiu, Cernăuţi şi Chişinău, şefii partidelor politice, ministrul cultelor, preşedintele Academiei Române, preşedinţii Senatului şi Camerei deputaţilor, comandanţii corpurilor de armată, rectorii universităţilor din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Cernăuţi, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi cel al Camerei de Comerţ, primarul general al Capitalei şi administratorul Casei Bisericii. Activitatea acestui comitet, în ciuda prestigioasei şi reprezentativei sale componenţe, a fost practic nulă şi, din nou, proiectul a fost abandonat.

Desigur, înfiinţarea Patriarhiei Române, la 4 februarie 1925, a readus în actualitate interesul pentru Catedrala Neamului, menită a marca era nouă a Bisericii Ortodoxe Române şi a servi drept catedrală patriarhală. Şi acum iniţiativa reluării proiectului a aparţinut patriarhului Miron Cristea care, în noiembrie 1925, mergând în audienţă la rege, l-a rugat „să dăm curs liber pregătirilor pentru Catedrala Neamului“. Tot atunci, el a discutat despre aceasta chestiune şi cu prim-ministrul Ion I. C. Brătianu care, la cererea sa, „a plecat la Consiliul de Miniştri, unde a şi deschis un credit de 3 milioane pentru facerea planurilor“.

Congresul Naţional Bisericesc din 3-4 februarie 1926 a adoptat hotărâri concrete în direcţia edificării mult doritei catedrale dar, din păcate, colecta publică nu a mai fost lansată şi proiectul a fost din nou amânat pentru un timp mai favorabil.

Planul patriarhului Miron Cristea

În anul 1927, după moartea regelui Ferdinand Întregitorul, patriarhul Miron Cristea, care devenise Regent al regelui minor Mihai I, având la dispoziţie doar fondul de 3 milioane de lei oferit de guvernul liberal condus de Ion I. C. Brătianu în 1925, plus o sumă strânsă de el personal, de la prieteni şi cunoscuţi, a pornit acţiunea edificării catedralei şi a cerut în mod oficial Primăriei Capitalei să ofere un loc potrivit pentru proiectata catedrală. Au fost luate în discuţie nu mai puţin de douăsprezece variante de amplasare a catedralei. Nici criza economică generală care îşi arăta colţii şi nici obstacolele birocratice de tot felul şi greutăţile legate de regimul proprietăţii terenurilor nu l-au împiedicat pe energicul patriarh ca la 11 mai 1929 să sfinţească locul - marcat de o troiţă - unde urma să fie ridicată catedrala.

Prin alegerea şi sfinţirea locului noii catedrale se realizase, în cele din urmă un prim pas, se făcuse ceva concret spre împlinirea acestei vechi dorinţe a Bisericii şi a ţării, dorinţă mereu amânată vreme de aproape o jumătate de veac. Din păcate, acest pas nu a fost suficient. Criza economică majoră, lucrările de restaurare a vechii ctitorii a lui Constantin Şerban de pe Dealul Mitropoliei au secătuit bugetul Bisericii şi au consumat energii considerabile. Aşezămintele româneşti din Ţara Sfântă (Ierusalim şi Iordan) acum cumpărate au întârziat şi ele realizarea proiectatei catedrale. Patriarhul Miron Cristea a trecut la cele veşnice, prim-ministru fiind, dar nereuşind să vadă marele său proiect transpus în faptă. A lăsat însă urmaşilor săi nu numai o temă de reflecţie, ci şi un plan al unei acţiuni care trebuia împlinită spre slava credinţei şi a eroilor neamului românesc.

Visul catedralei, înmormântat în molozul bisericilor dărâmate de comunişti

Pierderile teritoriale din vara anului 1940 şi cel de-al doilea război mondial cu cohorta sa de consecinţe nefaste, au determinat ca proiectul catedralei Mântuirii Neamului să fie acoperit cu ceaţa deasă a unui context istoric dramatic, când un astfel de proiect devenise aproape utopic. Au existat totuşi diverse memorii ale ierarhilor Bisericii solicitând începerea lucrărilor adresate mai întâi lui Carol al II-lea şi mai târziu generalului Ion Antonescu, dar ele au rămas fără răspuns, aşa cum era previzibil.

În condiţiile comunizării ţării, planul realizării unui asemenea edificiu nu a mai intrat în calculele conducătorilor ţării, iar în ultimul deceniu al comunismului în România, anii ’80, bisericile din capitală au devenit ţinta buldozerelor şi excavatoarelor.

În decembrie 1989, am redobândit libertatea şi s-au putut relua cu şi mai multă vigoare, după o tăcere de jumătate de veac, discuţiile privind construirea, în Bucureşti, a unei impunătoare catedrale. În ianuarie 1990, Consiliul Naţional Bisericesc, exprimând dorinţa credincioşilor, a adresat Primăriei Capitalei rugămintea de a stabili un loc potrivit în Bucureşti pentru viitoarea catedrală.

În epopeea postdecembristă a realizării unui vis nutrit de mai bine de un secol semnalăm şi demersul vrednicului de pomenire patriarhul Teoctist, prilejuit de festivităţile din 4-7 februarie 1995 dedicate aniversării autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române şi înfiinţării Patriarhiei, când acesta a adresat un apel călduros către liderii politici şi către toată suflarea românească să sprijine edificarea, în Bucureşti, a Catedralei Mântuirii Neamului. Aşa cum bine ştim, şi patriarhul Teoctist a trecut la cele veşnice fără să se poată bucura de împlinirea pe care şi-a dorit-o cu atâta ardoare. „A fost dorinţa tuturor patriarhilor României, dar mai ales a vrednicului de pomenire părintele nostru Teoctist. Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Naţională este, de asemenea, un simbol al credinţei şi al demnităţii noastre“, a spus Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel la târnosirea Bisericii „Sfânta Parascheva“ din Voluntari, unde a anunţat deblocarea proiectului.

Un reper pentru întărirea în credinţa strămoşilor

La 29 noiembrie 2007, profitând de prezenţa ierarhilor în Bucureşti, la şedinţa Sfântului Sinod, a fost pusă piatra de temelie, după ce s-a decis, în cele din urmă, ca amplasamentul viitoarei catedrale să fie pe terenul din spatele Palatului Parlamentului. Construcţia Catedralei Mântuirii Neamului, prevăzută a începe în primăvara anului viitor, va fi finanţată şi de Guvern, nu doar de Biserica Ortodoxă Română. Executivul şi Patriarhia vor contribui fiecare cu câte 50% din fondurile necesare realizării construcţiei.

Nu putem încheia acest scurt periplu istoric fără a sublinia că un vis încărcat cu un capital simbolic atât de mare îşi va găsi, cu voia lui Dumnezeu şi efortul românilor, împlinirea după mai bine de un veac. Poate că astfel memoria noastră colectivă va dobândi un nou reper, care să ne întărească în credinţă şi devotament faţă de valorile în care strămoşii şi părinţii noştri au crezut şi pentru care mulţi dintre conaţionali şi-au vărsat sângele.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!