Catedrala sihaştrilor

Cu toate că nu s-a bucurat de aceeaşi atenţie din partea împăraţilor şi voievozilor Răsăritului, ca Athosul, Ceahlăul a fost considerat din zorii creştinismului românesc un munte sfânt, un loc ideal pentru schivnicie. E drept că în urma secolelor de vieţuire monahală de pe masivul Ceahlău nu au rămas comorile artistice pe care le-a adunat Athosul de-a lungul timpului, însă toponimia locurilor unde sihaştrii şi-au căutat odinioară mântuirea - „Toaca“, „Panaghia“, „Piciorul Sihastrului“, „Sihăstria Ceahlăului“ etc. - îţi lasă sentimentul că, atunci când calci pe pantele abrupte ale muntelui sacru al Moldovei, păşeşti, de fapt, pe treptele unei imense catedrale.

În lumea ortodoxă există trei munţi consideraţi „munţi sfinţi“. Primul dintre aceştia este Muntele Tabor din Israel - unde Iisus Hristos, în prezenţa a trei apostoli, Petru, Iacov şi Ioan, s-a schimbat la faţă, arătându-şi dumnezeirea. Ceilalţi doi sunt Athosul din Grecia şi Ceahlăul din România, care, ca şi Taborul, au acelaşi hram: Schimbarea la Faţă.

Athosul şi Ceahlăul se aseamănă şi prin poziţiile geografice aproape similare. Muntele Athos are înălţimea maximă de 2.033 m şi are două vârfuri importante: Athos şi Panaghia. Ceahlăul este înalt de 1.907 m şi, la fel, are două vârfuri: Toaca şi Panaghia.

Toaca din vârful Ceahlăului

În pădurile Ceahlăului au sălăşluit încă din vechime foarte mulţi sihaştri, călugări şi maici. Unii dintre ei trăiau ca vulturii, în grote săpate în stâncă, în locuri greu accesibile. Când se mutau la cele veşnice rareori mai afla cineva.

De pildă, cuviosul Peon Sihastrul, dorind să urmeze exemplul marilor pustnici egipteni şi sinaiţi, şi-a făcut o colibă pe vârful Ceahlăului şi a sihăstrit acolo mai mult de zece ani, slăvind neîncetat pe Dumnezeu, rugându-se pentru lume şi răbdând cu stoicism frigul iernii, vânturile cele aprige, dar şi ispitele diavolului. În jurul lui s-au strâns mulţi ucenici, el devenind părinte duhovnicesc al tuturor sihaştrilor din jurul Ceahlăului. Tot cuviosul Peon, după ce a aşezat clopotul şi toaca de lemn pe vârful muntelui, a rânduit să se sune în fiecare miez de noapte pentru deşteptarea la rugăciune a sihaştrilor. De la cuviosul Peon sau „Pion“ în limbajul popular, s-a numit Ceahlăul mult timp „Muntele lui Peon“. Peon a fixat şi hramul Ceahlăului, „Schimbarea la Faţă“, sărbătoare păstrată chiar şi de comunişti, chiar dacă nu mai aminteau nimic despre sărbătoarea creştină, preferând doar titlul generic de „Sărbătorile Muntelui“.

Cuviosul Peon a rânduit ca la hramul muntelui să fie prezenţi pe Ceahlău, o dată pe an, toţi sihaştrii şi credincioşii din împrejurimi. După noaptea de priveghere ei săvârşeau Sfânta Liturghie, se împărtăşeau cu Trupul şi Sângele lui Hristos şi luau parte la agapă împreună. Astfel, acest mare părinte a făcut din Ceahlău un Athos românesc, creând în Moldova o puternică tradiţie autohtonă, Ceahlăul fiind singurul munte din Carpaţi şi din Balcani care are o zi de hram.

Cuiburile sihaştrilor

Pe versantul vestic al Ceahlăului, la altitudinea de peste 1.400 m, sub „Ocolaşul Mic“, se aflau „Poiana Văratec“ şi platoul „Piciorul Sihastrului“. Două locuri unde şi-au dus asceza poate cei mai mari sihaştri ai Ceahlăului. De aceea, ca şi în Athos, pe aceste două locuri au şi luat fiinţă mănăstiri: „Sihăstria lui Dragoş“ şi „Sihăstria Ceahlăului“.

Puţin mai jos, pe versantul estic, se aflau alte două mănăstiri de călugări. Una în „Poiana Cerebuc“ şi alta pe pârâul Răpciune. Şi pe afluentul Răpciuniţa a existat o sihăstrie de maici numită „Sihăstria Sofia“. Ca şi călugării, multe dintre ele se retrăgeau cu timpul din obşte şi pustniceau mulţi ani sub stâncile Ceahlăului; altele reveneau la bătrâneţe în chiliile mănăstirilor.

Şi în partea de sud-est a muntelui au sihăstrit multe călugăriţe. Izvorul de la care luau apă a căpătat în timp numele de „Şipotul Maicilor“. Cele mai importante mănăstiri au fost însă „Sihăstria lui Silvestru“, devenită ulterior „Mănăstirea Peonul“ şi „Mănăstirea Durău“, care, pe la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, număra peste o sută de maici.

Alături de mănăstirea cuviosului Peon Sihastrul, care strălucea pe vârful muntelui, şi de Mănăstirea Casiana, de pe valea pârâului Secu, sute de alte lăcaşuri de închinare au sfinţit Ceahlăul, timp de secole. Majoritatea denumirilor, cunoscute şi astăzi, poartă numele unor pustnici: „Peştera lui Vacol“, „Peştera lui Ghedeon“, „Peştera lui Gherman“, „Peştera lui Nicandru“, „Pârâul lui Martin“, „Poiana lui Serafim“, „Poiana lui Bucur“, „Obcina Chiliei“, „Chilia lui Ghedeon“, „Dealul lui Peon“ etc.

Şi de la măicuţe au rămas numeroase toponime: „Piciorul Maicilor“, „Poiana Maicilor“, „Poiana Serafimei“, „Poiana Melaniei“, etc. În „Poiana Melaniei“ a sihăstrit mulţi ani fiica unui domn din Iaşi, împreună cu slujnicele ei cu care a venit în munte. Şi ea a strâns în juru-i peste 30 de ucenice cu care s-a rugat ani în şir în locuri numai de ele ştiute. Cuvioasa Melania a întemeiat în cele din urmă cea mai aspră sihăstrie de maici din Ceahlău: „Sihăstria Melaniei“.

Vremea grea de pe munte, dar şi vremurile tulburi, care au venit, i-au alungat pe sihaştri de pe înălţimi. Însă urmele lăcaşurile lor de rugăciune se regăsesc peste tot, fie prin însemnele dăltuite în stânci, fie prin cele păstrate în documente sau aduse până la noi de memoria colectivă a locuitorilor din împrejurimi.

Jurnal de pelerin

După aproape două ore de urcuş, se ajunge Duruitoarea, cascada formată de şuvoaiele pârâului Rupturi pe peretele de stâncă înalt de 25 m. Jos, la poalele muntelui, Staţiunea Durău care, ca şi Munţii Durău, şi-a luat numele de la cascadă. Sus, la 1.904 şi 1.907 m altitudine, vârfurile Toaca şi, respectiv, Ocolaşul Mare marchează cele două puncte înalte ale Ceahlăului.

„Toaca“ este înălţimea pe care se afla, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, o toacă de lemn şi un clopot mare. Secole de-a rândul, aceasta îi deştepta pe sihaştrii la rugăciunea din miez de noapte, iar clopotul îi chema pe credincioşii Moldovei la sărbătorile de duminica şi de peste an. Alături stătea de strajă Vârful Panaghia, închinat de călugări Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, patroană şi ocrotitoare a României.

Tot pe traseul turistic „Izvorul alb“, la înălţimea de 1.350 m, se află Stânca Dochia, despre care legenda spune că este „Frumoasa Dochia“, fiica regelui Decebal, prefăcută în stâncă de către Zamolxis spre a nu fi luată prizonieră de ostaşii împăratului Traian.

Frumuseţea văilor din dreapta şi din stânga obcinei, farmecul florei muntelui, parfumul celor 800 de specii de plante şi flori, câte cresc pe covoarele florale ale poienilor şi fâneţelor ori pe stâncile ce le impresionează pe pelerin prin poziţia şi măreţia lor, sunt frumuseţi de neuitat care îndeamnă la popasuri dese în călătoria spre înălţimi, unde Dumnezeu a rânduit să se ctitorească prima mănăstire de pe Muntele Ceahlău cu hramurile „Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt“ şi „Schimbarea la Faţă“.

În urcuşul spre lăcaşul de închinare pe care îl fac, an de an, pelerinii de toate vârstele lasă în urmă - în funcţie de traseul urmat - nu numai cabanele „Izvorul muntelui“(797 m), „Fântânele“ (1.200 m) „Dochia“ şi „Cabana Stănilelor“ (1.400), de pe platoul pe care, la 1.850 m, se înalţă semeaţă biserica mănăstirii, ci şi grijile lumeşti. Încărcătura duhovnicească a înălţimilor şi bucuria ocrotitoare a Duhului Sfânt îl fac pe pelerinul ce urcă culmile să-şi dorească mereu şi mereu revenirea pe aceste locuri.

Ajuns la înălţimea mănăstirii de pe Ceahlău, „Muntele Sfânt al Moldovei“, nu poţi să nu te gândeşti la sutele şi miile de călugări şi de călugăriţe, care, timp de secole, ca nişte candele vii, au slujit lui Dumnezeu, s-au rugat pentru poporul acestei ţări, pentru domnitorii ei, pentru locuitorii satelor şi oraşelor şi i-au tămăduit pe oameni cu sfaturi şi cu leacuri duhovniceşti şi trupeşti.

„Muntele Sfânt“, despre care au scris pagini nemuritoare Calistrat Hogaş, Mihail Sadoveanu, Emil Gîrleanu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Gala Galaction şi alţii, ne cheamă şi ne dă puteri să urcăm nu numai la cotele lui înalte, dar şi la înălţimile duhovniciei ce ne-au lăsat-o moştenire rugătorii lui de-a lungul vremurilor.

Istoria mănăstirii de pe Ceahlău

Cunoscută fiind istoria Ceahlăului, părea firesc ca, imediat după 1989, „Muntele Sfânt“ să aibă parte de cel puţin o construcţie bisericească de referinţă. Aşa s-a născut printre credincioşii, preoţii, călugării şi ierarhii Moldovei, alături cu Înalt Prea Sfinţitul Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, ideea înălţării unui lăcaş sfânt pe Ceahlău. Mai întâi, prin decizia Primăriei comunei Ceahlău, a fost pus la dispoziţie terenul în suprafaţă de 1.500 mp. Apoi s-a obţinut avizul Ministerului Mediului şi, pe baza acestora, Prefectura judeţului Neamţ a eliberat autorizaţia de construcţie pentru mănăstirea care trebuia să continue tradiţia sihăstrească de pe Ceahlău. Baza legală fiind pusă la punct, s-a putut trece la organizarea de şantier şi la transportul primelor materiale de construcţii.

Ziariştii militari din NATO, în pelerinaj la Mănăstirea Bistriţa

Era în 1992, de sărbătoarea „Izvorul Tămăduirii“, hramul Mănăstirii Bistriţa, onorat cu prezenţa şi cu oficierea Sfintei Liturghii de către un sobor de preoţi condus de IPS Mitropolit Daniel, de la a cărui întronizare în scaunul mitropolitan al Moldovei trecuseră doi ani. Semnatarul acestor rânduri se afla în pelerinaj, cu o delegaţie de ziarişti militari din NATO, dar şi în vizită la părintele meu duhovnic, părintele arhimandrit Ciprian Zaharia.

A fost atunci, la sfârşitul slujbei, o mare bucurie şi o mare revelaţie să întâlnesc şi să primesc cuvânt de învăţătură creştin-ortodoxă de la Întâistătătorul Mitropoliei Moldovei. Cât priveşte prima biserică de pe Ceahlău, părintele mitropolit ne mărturisea că şi prinţul Dimitrie Sturdza, care venise în ţară, la Iaşi, din Elveţia, răspunsese chemării şi se arătase dornic să ia parte la ctitoria viitorului lăcaş.

Pentru schitul de pe Ceahlău era nevoie de 7.000 de călugări sau 1.750 de cai

Încă de cum venise primăvara, călugării de la poalele Ceahlăului încercaseră să transporte primele materiale. Câteva măicuţe de la Schitul Durău, câţiva monahi de la Mănăstirea Bistriţa, o mână de credincioşi din satele apropiate luaseră fiecare cât putuseră - unul câteva kilograme de ciment, altul două-trei scânduri etc. -, şi porniseră greul drum al „Muntelui Sfânt“. Prin ceaţă, uneori, prin ploaie, alteori. Înfruntând, în unele zile, vântul năprasnic de la 1.800 de metri, în altele ninsorile târzii, dar extrem de reci la altitudine.

Cu toată credinţa lor şi cu tot curajul lor, cu toată strădania lor, de-abia reuşiseră să ducă sus, într-o lună, câteva zeci de kilograme de materiale.

Însă trebuiau duse pe munte, la aproape 1.850 de metri, cam 140 de tone de materiale, reprezentând: ciment, nisip, cherestea, căpriori de 14 metri lungime, şase transformatoare de înaltă tensiune, paratrăsnetele, clopotul, zeci de metri de cabluri, scule, utilaje etc. Transportul trebuia efectuat în condiţiile în care, pe orice drum s-ar fi mers, în mai puţin de două ore şi jumătate nu se putea ajunge sus. Iar dacă mai era vorbă ca omul să ducă şi încărcătură, tentativa părea de-a dreptul imposibilă. Pentru că omul poate transporta, în medie, 20 de kilograme pe un munte cu pantă înclinată, cum este Ceahlăul. Iar calul - am luat în calcul şi această variantă - poate duce cel mult 80 de kilograme.

Câţi oameni sau câţi cai ar fi trebuit, aşadar, pentru transportul a 140 de tone pe Vârful Toaca? Aplicând regulile de calcul militar logistic şi de executare a marşurilor în teren muntos, am ajuns la concluzia că era nevoie de 7.000 de oameni sau de 1.750 de cai. Aceasta cu o condiţie esenţială: toate cele 140.000 de kilograme să fi fost, în prealabil, transformate în bocceluţe de 20 sau de 80 de kilograme. Dar cum să fi făcut asta cu bârnele, cu clopotul, cu scândurile, cu transformatoarele?

Salvarea a venit de sus

Era limpede. În asemenea condiţii, la peste 1.800 de metri, nu se putea construi o biserică. Şi cu atât mai mult o mănăstire cu tot ce presupune ea. Nu era decât o soluţie: sprijinul Armatei. Trebuia făcut lobby pe lângă conducerea Armatei, iar ministrul Apărării, la solicitarea oficială a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, să aprobe ca transportul materialelor să se efectueze cu elicopterele militare în cadrul programului anual de antrenament la zbor al piloţilor.

În acest fel, resursa de zbor avea să fie consumată în dublu scop, adică mult mai eficient: sprijinirea construcţiei unei biserici şi antrenarea, în condiţii de zbor la munte, a piloţilor. Şi apoi sprijinul militarilor, mai ales la construcţia unei biserici cu hramul „Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare“, era şi un omagiu adus de oştire domnitorului moldovean care a iubit credinţa, oştirea şi patria în egală măsură.

Ministrul Apărării de la acea vreme, generalul Niculaie Spiroiu, a aprobat solicitarea. Comandamentul Aviaţiei militare a selectat Baza aeriană de la Bacău pentru desfăşurarea unei aplicaţii aeriene în teren muntos.

Echipajele de zbor au fost formate din colonelul Nicolae Naparu, locotenent-colonelul Ioan Ciobanu, maiorul Corneliu Pătruţ, căpitanii Vasile Harabagiu, Marian Brujban şi Sorin Popa, locotenentul-major Cristiana Galinescu, maiştrii militari Traian Crişan, Marian Dumitru, Dionisie Badiu şi Constantin Vlad.

Sfinţirea primei biserici construite cu ajutorul elicopterelor

Pe 9 septembrie 1992, după încheierea protocoalelor de zbor, studierea terenului, stabilirea rutelor de zbor şi a punctelor de decolare şi aterizare, primul echipaj comandat de locotenent-colonelul Ioan Ciobanu s-a prezentat la poalele masivului cu un elicopter MI-8 gata de acţiune.

Părea şi pentru ei, elicopteriştii, imposibil de realizat o asemenea lucrare. Nimeni în Europa şi, din câte ştiam la acea dată, nimeni în lume nu cutezase, până în toamna lui 1992, să construiască o biserică la o asemenea altitudine, în condiţii muntoase asemănătoare celor de pe Ceahlău. Un munte care, din punctul de vedere al zborului cu elicopterul, prezenta cele mai năstruşnice particularităţi: lipsa culoarelor secundare de zbor, curenţi de aer extrem de puternici, vârtejuri la înălţime, rafale de vânt pornite din senin, frecvente valuri de ceaţă, goluri de aer, reflecţia provocată de stânci a razelor solare în cabina pilotului, inexistenţa platourilor de aterizare etc.

Şi totuşi, chiar şi în aceste condiţii, elicopteriştii militari au reuşit să transporte, fără nici măcar un incident, toate materialele necesare construcţiei. Eroismul aviatorilor militari a făcut ca, la sfârşitul lunii octombrie 1992, toate materialele să fie la adăpost, sus pe munte, şi să se înceapă turnarea fundaţiei, astfel încât, în primăvara următoare, să se treacă la ridicarea bisericii.

Ceea ce s-a şi întâmplat, iar piloţii au mai venit pe Ceahlău în ziua de 28 august 1993, pentru a participa la sfinţirea de către IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, şi PS Casian, Episcopul Dunării de Jos, a primei biserici din lume construite cu ajutorul elicopterelor.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!