Documentar
Catedralele din Ardeal, monumentalitate şi spirit românesc

Catedralele din Ardeal, monumentalitate şi spirit românesc

Arhitectura bisericească a avut dintotdeauna un rol decisiv şi important în ceea ce priveşte cultul divin. Niciodată bisericile nu au fost construite la întâmplare. Toate formele şi ornamentele au un anumit simbol şi o anumită temă. În ceea ce priveşte construcţia monumentelor, a catedralelor în special, în prima jumătate a secolului al XX-lea, Transilvania poate fi numită provincia-model în ceea ce priveşte ridicarea de lăcaşuri sfinte. Aceasta denotă peste timp spiritualitatea şi talentul românesc.

Încă din primele secole, lăcaşul de cult era considerat "domus ecclesiae", locul adunării Bisericii, ca o reunire în Hristos a cerului şi a pământului şi a întregii creaţii, ceea ce constituie esenţa şi destinaţia Bisericii. "Lăcaşul de închinare este centrul liturgic al creaţiei, elementele arhitectonice şi picturale nu sunt simple simboluri, ci sunt mijloace sensibile prin care se împărtăşesc creatului lucrările divine necreate. Biserica sau lăcaşul de închinare este un bun sacru, un spaţiu liturgic, un loc sfinţit şi sfinţitor. Prin arhitectura şi pictura lui, lăcaşul de cult este o imagine sensibilă a Bisericii cereşti. El este orientat spre răsărit, spre locul de unde vine lumina, iar planul după care el este structurat este cel de navă, cu absida altarului semicirculară, simbolizând corabia mântuirii, sau cel treflat, cu două abside laterale, care marchează semnul Sfintei Cruci. Crucea pe plan orizontal este dublată pe plan vertical de turla sau cupola de pe naos", după cum explică Înalt Preasfinţitul Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, în studiul "Catedrala - Spaţiu veşnic" din volumul dedicat Catedralei mitropolitane din Sibiu.

Prin orientarea sa spaţială şi prin programul său iconografic, de fapt prin toate formele de manifestare ale artei sacre, lăcaşul de cult caută să exprime omului şi să-i ducă gândul către un singur lucru: Dumnezeu. Din acest punct de vedere se poate spune că Biserica este icoana universului întreg, dar a unuia transfigurat, întrucât ea reuşeşte să facă ceea ce acesta nu poate, adică să ofere o singură orientare către cele spirituale şi nu către cele lumeşti. "Biserica înţeleasă în extinderea ei spaţial-temporală şi în coordonatele ei cosmice răspunde dorului după raiul cel pierdut", spune lect. dr. Mihaela Palade, în "Arta eclesială - icoană a universului" publicat în Revista Teologică.

Ideea unei afirmaţii arhitecturale de natură etnică

Comunităţile româneşti din Transilvania edifică, la începutul secolului trecut, lăcaşuri de cult mari, în care se îmbină monumentalitatea cu specificul românesc. Însă, în prima fază, până la Marea Unire, afirmarea arhitecturii naţionale a rămas la faza de idee şi aceasta atât din lipsa arhitecţilor naţionali, cât şi a influenţelor arhitecturale venite din apusul Europei.

Ridicarea catedralelor în centrele eparhiale era o mare necesitate, aşa cum de pildă astăzi este necesară ridicarea unei noi Catedrale patriarhale la Bucureşti. O catedrală este în primul rând lăcaşul episcopului locului, adică al oraşului sau al regiunii mitropolitane. De aici episcopul vorbeşte comunităţii credincioşilor din cetate, de aici îşi îndrumă el turma. Catedrala este aşadar centru de iradiere spirituală, "mama tuturor bisericilor" dintr-o eparhie. Nu trebuie însă uitată sau trecută cu vederea funcţia catehetică şi euharistică a spaţiului.

Biserica majorităţii populaţiei este privită ca Biserică naţională

După Primul Război Mondial, din care România iese traumatizată, dar învingătoare şi cu trei teritorii majoritar româneşti alipite la vechiul Regat, construcţia de biserici ortodoxe este un gest cu atât mai important decât în Dobrogea, cu cât el se manifestă în mediu interconfesional şi în centrul unor ţesuturi urbane puţin pregătite să îl asimileze. Dacă diferenţa etnică în Dobrogea era oarecum compensată de predominanţa Ortodoxiei ca religie a grecilor, bulgarilor, românilor, ruşilor - arhitectul Augustin Ioan afirmă că în Transilvania etnicitatea şi religia dublau dificultatea - şi, pe cale de consecinţă, amplificau miza readucerii Ortodoxiei "înapoi" pe locurile unde istoria o nedreptăţise. Naţionalul capătă şi dimensiunea sacră, pentru că românitatea presupune, de acum înainte, Ortodoxia. Biserica majorităţii populaţiei este deci privită ca Biserică naţională şi, deci, ca motor al propagării ideii naţionale, menite să unifice şi să omogenizeze asperităţile statului naţional. Implantarea marilor catedrale ale românităţii ortodoxe în Transilvania a fost de aceea un gest de putere explicit. Practic, abia în deceniile al treilea şi al patrulea din cel de-al XX-lea secol începe să se ridice şi din punct de vedere conceptual problema expresivităţii - naţionale - a arhitecturii sacre, mai cu seamă a celei de scară monumentală, a catedralelor, deşi ele fuseseră ridicate deja în diferite oraşe din Regat, de felul Catedralei arhiepiscopale din Galaţi, spunea în 1912 arhitectul P. Antonescu.

Acest lucru se vede şi la Catedrala Încoronării din Alba Iulia, care trebuia să reprezinte, aşa cum spuneau iniţiatorii proiectului, prin planul ei în cruce greacă înscrisă, valoarea de simbol, continuând atât tradiţia împăraţilor bizantini, cât şi a domnilor Ţării Româneşti. Astfel, Catedrala din Alba Iulia preia elemente artistice din veacurile al XVI-lea şi al XVII-lea, care contribuiseră decisiv la constituirea unui adevărat stil românesc în acest domeniu, şi anume pridvoare, arcaturi, acoperişuri în pante, ornamentaţie bogată etc.

Spiritul naţional în arhitectura bisericilor

Majoritatea arhitecţilor de biserici ridicate între cele două războaie mondiale, dar mai cu seamă cei preocupaţi de edificarea bisericilor de mari dimensiuni (catedrale) în oraşe şi cei din deceniul al patrulea sunt cei care redefinesc de fapt stilul "neoromânesc" de generaţia a doua, impulsionaţi fiind mai ales de avântul luat de acest program după Unirea din 1918. Atunci s-a pus problema acută, mai mult chiar decât după 1977, de a semnala prezenţa statului unitar, mai ales în zonele nou-alipite regatului român - Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia. Neoromânescul dezvoltat după Primul Război Mondial capătă astfel o încărcătură politică mult mai evidentă decât cel de dinainte de război. Acum nu se mai punea cu acuitate problema definirii unui spirit "naţional" în arhitectură, cât a propagării acestui spirit naţional, deja concretizat prin lucrările primei generaţii de arhitecţi ai direcţiei naţional-romantice în teritoriu.

Catedrale de mari dimensiuni în oraşele "sensibile" - Sibiu, Alba Iulia, Cluj, Târgu Mureş, Miercurea Ciuc -, iată astfel o problemă politică naţională majoră (apropierea administrativă şi simbolică a teritoriului naţional) care, astfel, a încetat să mai fie doar una estetică. Catedrala era semnalul luării în posesie şi stăpânire a teritoriului respectiv, care era astfel fixat - prin sacru - în harta românităţii ortodoxe, cea care definea, prin covârşitoarea sa preponderenţă numerică la scară naţională, identitatea ţării celei noi, de după Unirea din 1918. Până la abdicarea regelui Carol al II-lea, acest program de monumentalizare a arhitecturii ortodoxe, mai cu seamă în zone unde ea fusese anterior marginalizată sau unde era insignifiantă numeric (în oraşele transilvane şi bănăţene în primul rând, dar şi în secuime), a fost urmărit cu perseverenţă, chiar dacă parte din proiecte au rămas neterminate din pricina războiului. Or, problema arhitecturii sacre de mari dimensiuni este tocmai absenţa modelelor de prestigiu comparabile ca amploare, altele decât cele bizantine. De vreme ce multe din obiectele privilegiate de referinţă din spaţiul valah - Cozia, Curtea de Argeş - erau construite după modelul bizantin, părea logic, din punctul de vedere al arhitecţilor de biserici de mai târziu, să se facă fuziunea direct cu modelul "originar".

O problemă acută care a apărut în cazul construcţiei catedralelor din Transilvania a fost amplasamentul sau locul zidirii. La Sibiu, Catedrala mitropolitană are marele avantaj, prin stăruinţa mitropolitului Ioan Meţianu, de a fi construită în mijlocul comunităţii, în centrul oraşului, dat fiind faptul că până atunci acest lucru pentru o biserică ortodoxă românească, cu turn şi clopote, era imposibil. Până la un relativ consens cu privire la determinarea spaţiului pe care trebuia să-l ocupe viitoarea catedrală a fost nevoie de scurgerea a două decenii (începând cu anul 1880). Acelaşi dezacord a planat multă vreme şi asupra proiectului care viza fie înălţarea din nou, fie adaptarea vechilor clădiri seminariale existente. Până la momentul ridicării Catedralei mitropolitane din Sibiu, existau în oraş, în afara cetăţii, doar trei biserici ortodoxe româneşti: Biserica din Gropă (1789), Biserica dintre Brazi (1778-1782) şi Biserica din Maierii Sibiului (1791). Catedrala s-a construit pe locul Bisericii greceşti "Schimbarea la Faţă" (secolul al XVIII-lea; forma acesteia se poate deduce astăzi în catedrală prin crăparea mozaicului pardoselii) şi a încă şase case.

De aceeaşi problemă s-au lovit şi membrii Comisiei pentru organizarea serbărilor încoronării suveranilor la Alba Iulia. Astfel, catedrala nu s-a construit pe locul unde fusese ridicată de Mihai Viteazul, ci s-a ales un loc situat pe latura de vest a cetăţii bastionare, pentru a-i da o perspectivă, în faţa acesteia preconizându-se dezvoltarea viitorului oraş.

Şi episcopul Nicolae Ivan a întâmpinat la Cluj aceeaşi problemă în legătură cu ridicarea catedralei. Până la acea dată, ca şi la Sibiu, românii ortodocşi din Cluj "nu au avut voie să-şi zidească lăcaşuri sfinte intra muros, adică în spaţiul propriu-zis al cetăţii, ci doar extra muros, adică la periferie, unde se afla, pe deal, bătrâna Biserică "Sfânta Treime", existentă şi astăzi. Demnitatea românească se înfăptuia astfel şi în dimensiunea ei religioasă", scria mitropolitul Bartolomeu Anania în "Suveranitatea suferinţei asumate prin iubire", publicat în nr. 11 al revistei "Renaşterea".

Prima biserică de mari dimensiuni construită în Transilvania, visul multor generaţii, a fost Catedrala mitropolitană din Sibiu (1902-1906), modelul fiind cel bizantin, fiindcă renaşterea românească avea nevoie aici, în Transilvania, de asemenea trimiteri la moştenirea Bizanţului. Era încă şi o perioadă agitată, de căutări, înainte de momentul 1918 - Marea Unire.

Actuala Catedrală mitropolitană din Cluj face parte însă dintr-un proiect de anvergură, de explozie arhitecturală a Ortodoxiei ardelene de după 1918. Catedralele transilvănene au pe lângă funcţia strict religioasă şi una de simbol. Alte biserici de mari dimensiuni s-au construit la Târgu Mureş, Miercurea Ciuc, Mediaş sau Orăştie.

Secolul al XX-lea, o perioadă de renaştere spirituală

G.M. Cantacuzino afirma că "arhitectura unei ţări este poate cea mai exactă expresie a istoriei sale şi nimic nu ne dă intuiţie mai sigură a trecutului şi o mai autentică conştiinţă a unei civilizaţii", iar aceasta se observă în mod evident în Transilvania.

După Marea Unire, arta bisericească cu toate formele ei a luat un avânt îmbucurător. Arhitecţii au venit din Muntenia, mulţi studiind la Şcoala de Arhitectură din Bucureşti. Astfel au luat naştere catedralele din Alba Iulia, Cluj-Napoca, Târgu Mureş sau Orăştie.

Arhitectura bisericească din Transilvania a depins în totalitate de condiţiile sociale şi istorice. Din cauza situaţiei de robie în care au fost ţinuţi românii până la 1918, nu s-a putut dezvolta o artă arhitectonică ortodoxă în aceeaşi măsură cu cea din Ţara Românească şi Moldova, iar modestele biserici româneşti de zid construite aici au suferit, mai mult decât cele din restul ţării, influenţa bisericilor romanice şi gotice ale naţionalităţilor conlocuitoare. La începutul secolului al XX-lea, "Transilvania nu avea deloc energia creaţiei, de a vedea şi realiza o mare arhitectură religioasă", potrivit lui Coridan Petranu, Lâart roumain de Transylvanie.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!