Memoria Bisericii
Catedralele Ortodoxiei româneşti - Bucureşti

Catedralele Ortodoxiei româneşti - Bucureşti

Adrian Nicolae Petcu, 23 Octombrie 2012

Între catedralele ortodoxe din spaţiul românesc, cea mai importantă în rang este desigur lăcaşul patriarhal de la Bucureşti. Această importanţă şi-a căpătat-o în timp, de-a lungul veacurilor, iniţial fiind ridicată ca o biserică de mănăstire în afara Bucureştilor de la jumătatea secolului al XVII-lea. În fapt, piosul domnitor Constantin Şerban îşi dorea o mănăstire care să fie necropolă familiei sale, după cea care deja era model pentru multe alte lăcaşuri de cult din Ţara Românească: Mănăstirea Argeşului ridicată de Sfântul domnitor Neagoe Basarab. Locul ales a fost "dealul podgorenilor", undeva pe malul drept al Dâmboviţei, pe o înălţime care domina vechea curte domnească din cetatea lui Bucur, cultivată cu viţă-de-vie, dar care avea o tradiţie monastică prin prezenţa unui schitişor de lemn. Luptele interne care marcau Ţara Românească nu l-au favorizat pe domnitorul ctitor să-şi vadă demersul împlinit, fiind nevoit să plece în surghiun în principatul Transilvaniei. Cu toate acestea, reuşise să pună început bun construcţiei sale şi chiar să instituie un regim monahal în frunte cu un egumen, Nichifor, cel care avea să se îngrijească de continuarea lucrărilor la alesul aşezământ. La 6 iunie 1658, lăcaşul a primit hramul "Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena", prin târnosirea săvârşită de către însuşi patriarhul Macarie al III-lea Zaim al Antiohiei şi al întregului Orient împreună cu întâiul vlădică al Ungrovlahiei, Ştefan, şi prin grija domnitorului Mihnea al III-lea. Acelaşi mitropolit Ştefan s-a ocupat în 1665 de zugrăvirea lăcaşului domnesc, lucrare care s-a executat sub domnia lui Radu Leon, despre care se spune că ar fi zugrăvit împreună cu soţia sa în icoana de hram, care se mai păstrează din vechea pictură, în firida din peretele estic al pridvorului. Acelaşi domnitor, la 8 iunie 1668, a emis hrisovul prin care lăcaşul ridicat de Constantin Vodă Şerban a primit rangul de Catedrală mitropolitană, întâiul vlădică al Ţării Româneşti fiind Teodosie, care va fi preluat această hotărâre de la înaintaşul său. De altfel, această decizie nu era întâmplătoare. Pe lângă contribuţia adusă de domnitorul Radu Leon la finalizarea lăcaşului domnesc, noua catedrală avea şi un rol ceremonial. Biserica mitropolitană era aflată pe unul dintre cele mai importante dealuri ale Bucureştilor şi pe axul de comunicare directă cu vechea curte domnească. Prin urmare, atât la actul de ungere a unui domnitor, cât mai ales la marile sărbători, alaiul domnesc mergea de la curtea domnească direct la Catedrala mitropolitană situată pe dealul din apropiere. În timp, catedrala a devenit un reper pentru spiritualitatea bucureşteană, clopotul său vestind marile evenimente ale oraşului şi moaştele Sf. Dimitrie Basarabov, aduse la 1774. Acest rol de Catedrală mitropolitană şi l-a păstrat până la 1925, când a devenit Catedrala patriarhală. Ajunsă la un astfel de rang, istorica biserică a lui Constantin Vodă Şerban trebuia să fie readusă la forma iniţială, după refacerile din secolul al XIX-lea în spiritul epocii. Cu mari greutăţi financiare şi în plină criză economică, cu sprijinul unui stat care de multe ori, prin factorii săi instituţionali, condiţiona politic, întâiul patriarh al României, Miron Cristea, a fost cel care s-a ocupat îndeaproape pentru refacerea lăcaşului domnesc, a ansamblului din jurul acestuia, dar şi a căii de acces dinspre vechea curte domnească. Potrivit pisaniei, biserica a fost restaurată "cu cheltuieli de 5.000.000 lei, adunaţi cu multe greutăţi în vremi de mari lipsuri economice, făcându-i-se din nou toată tencuiala şi pictura in fresco, tronurile regale şi scaunele arhiereşti şi strănile, postamentele pentru sfintele moaşte, vitraliile ferestrelor, calorifer, lumina electrică, soclul de piatră, reparându-se părţile stricate din catapeteasmă şi coloane", după cum putem vedea în fotografiile de epocă. Pictura a fost executată în stil neobizantin, între 1932 şi 1935, de către Dumitru Belizarie, peste cea a lui Nicolae Polcovnicu din 1834-1839, care la rândul ei fusese suprapusă peste cea iniţială. Gestul patriarhului Miron se înscria în şirul contribuţiilor aduse de înaintaşii săi, pentru o slujire demnă în catedrala din Bucureşti, "până când, împrejurările economice favorabile vor îngădui înfăptuirea ideii de a zidi o măreaţă Biserică a Mântuirii Neamului, drept mulţumită Milostivului Dumnezeu pentru întregirea Ţării în hotarele sale", se mai spune în pisanie.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!