Memoria Bisericii
Catedralele Ortodoxiei româneşti: Constanţa

Catedralele Ortodoxiei româneşti: Constanţa

Adrian Nicolae Petcu, 20 Noiembrie 2012

Încă din Antichitate, Tomisul reprezenta un important reper economic şi comercial în zona Mării Negre. În Antichitatea târzie, creştinismul s-a manifestat la Tomis ca o religie acceptată de autohtoni şi ca un important pilon la plămădirea dogmei creştine. Însă decăderea Imperiului Roman sub presiunea migratorilor, apoi cucerirea otomană au adus Tomisul într-o înfăţişare care poate că nu mai amintea de strălucirea de altădată. Abia după 1877, atunci când Dobrogea a intrat în componenţa statului român, treptat, Tomisul a reînceput să-şi recapete din strălucire sub numele celui care legalizase creştinismul în Imperiul Roman. Noul teritoriu trebuia recuperat cultural şi spiritual pentru acel popor care se plămădise în acest spaţiu. A fost o acţiune de anvergură, în care economicul a fost relansat, românii şi-au primit loturi de pământ pentru a le exploata agricol, s-au făcut căi de comunicaţie, s-a trecut la redescoperirea trecutului îndepărtat, antic, prin numeroase cercetări arheologice, iar Bisericii i s-au creat condiţiile pentru refacerea lăcaşurilor de cult şi readucerea creştinilor dobrogeni la potirul împărtăşaniei. În acest context, Constanţa a fost refăcută pe vechiul amplasament al cetăţii Tomisului, în peninsula unde în vremea Antichităţii fiinţa o adevărată metropolă, aici ridicându-se numeroase construcţii. Una dintre acestea, situată între Piaţa Ovidiu şi faleza mare, este catedrala cu hramul "Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel". Piatra fundamentală a fost pusă la 4 septembrie 1883, în vremea episcopului gălăţean Iosif Gheorghian, ales mai târziu mitropolit primat. Lăcaşul a fost ridicat după planurile arhitectului român Ion Mincu, în stil neobizantin, cu elemente de neoclasic şi chiar maure, în formă de cruce cu trei turle, una masivă pe naos şi altele două pe pridvor. Pictura a fost realizată în 1885-1888 de către Gheorghe Mirea, dar pentru că adoptase un stil prea realist, atunci au fost necesare corecţii. Se pare că acesta a fost şi motivul întârzierii sfinţirii acestui lăcaş, care s-a consumat abia la 22 mai 1895. Tot în interior, lăcaşului i-a fost destinată o sculptură deosebită la catapeteasmă şi strane, candelabrele, policandrele şi sfeşnicele fiind lucrate din aliaj de bronz şi cupru la Paris, după planurile lui Mincu. La exterior, lăcaşul prezintă abside laterale patrulatere încununate de frontoane neoclasice, iar la altar este poligonală. Intrarea se face printr-un pridvor înscris în elevaţia lăcaşului şi format din coloane cu motive vegetale la capiteluri. Iniţial, lăcaşul a funcţionat ca parohie, dar avea rol de catedrală a oraşului, adică era locul în care se săvârşeau slujbe religioase la diferite sărbători naţionale sau evenimente ale urbei. La 1909, Parohia "Sfinţii Apostoli" din Constanţa era păstorită, din 1893, de părintele Gheorghe Rădulescu, licenţiat în teologie, mutat de la Mănăstirea bucureşteană Antim. Acesta era ajutat de trei slujitori, preoţii Nicolae Paveliu şi Vasile Itigan, absolvenţi ai seminarului teologic inferior, şi diaconul Dimitrie Popescu. Parohia avea 650 de familii, respectiv 3.250 de suflete, şi era întreţinută de comuna urbană. Din 1923, odată cu înfiinţarea Episcopiei Constanţei, lăcaşul a devenit catedrală episcopală, funcţie pe care a îndeplinit-o până în 1950, când eparhia a fost desfiinţată la presiunile regimului comunist. În iunie-iulie 1941, catedrala a fost afectată de bombardamentele sovietice, altarul fiind practic prăbuşit. După 1975, atunci când Eparhia Dunării de Jos a fost ridicată la rangul de Arhiepiscopie, lăcaşul a redevenit catedrală pentru episcopul-vicar care rezida la Constanţa, pentru ca, după 1990, să-şi recapete funcţiunea de catedrală chiar a Eparhiei Tomisului, cu rangul de Arhiepiscopie.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!