An omagial
Cauzele declinului Imperiului Roman

Cauzele declinului Imperiului Roman

Adrian Agachi, 16 Ianuarie 2013

Imperiul Roman a fost considerat o lungă perioadă de timp drept un model al stabilităţii din perioada antică. Timp de secole întregi, structurile sale politice, sociale şi chiar religioase au fost analizate în amănunt, dar o idee a străbătut mereu ca un fir roşu dezbaterile: orice stat desăvârşit îşi trăieşte la un moment dat decadenţa.

Iar decadenţa Imperiului Roman a fost una cu adevărat îndelungată şi nu poate scăpa privirii nimănui. Este inevitabil să ne punem întrebarea: statul "moştenit" de Sfântul Constantin cel Mare era într-adevăr atât de sănătos şi echilibrat?

Declinul familial

În perioada cuprinsă între anii 753 şi 200 î.Hr., tatăl avea control deplin asupra familiei sale. Bunurile îi aparţineau de obicei în totalitate şi avea chiar dreptul de a decide, după ce soţia sa năştea, dacă acel copil urma să fie păstrat sau abandonat într-un loc de unde orice om îl putea lua şi creşte ca sclav. Din păcate, realitatea se dovedeşte a fi foarte crudă atunci când ne întoarcem în timp. Însă legislaţia s-a schimbat încetul cu încetul şi rolul "dictatorial" al tatălui a început să decadă. La baza acestei decadenţe au stat două motive. În primul rând, femeile au început să fie mai independente şi au primit acordul legal de a putea să îşi păstreze zestrea pe numele lor. Aşadar, forţa economică de care dispuneau a început să fie tot mai semnificativă în comparaţie cu cea a soţilor. În al doilea rând, copiii au început şi ei să aibă un cuvânt mai greu de spus în cadrul familiei. Într-un articol intitulat "Family Values in Ancient Rome" şi care poate fi consultat gratuit în cadrul colecţiei digitale a Universităţii din Chicago, Richard Saller, un bine-cunoscut cercetător al istoriei conceptului de familie în Imperiul Roman, afirmă la un moment dat că în timpul războiului civil dintre Cezar şi Pompei, tinerii au profitat de ocazie pentru a se răzbuna pe propriii taţi. Este clar că atmosfera familială nu era chiar una extraordinară. După anul 200 î.Hr., lucrurile au luat şi o turnură periculoasă. Astfel, se întemeiau tot mai puţine familii şi se făceau tot mai puţini copii. În mod paradoxal, creşterea Imperiului Roman nu a coincis şi cu o creştere a numărului de copii. De fapt, problema cea mai mare a noilor cuceriri a fost aceea că majoritatea bărbaţilor erau plecaţi departe de familiile lor pentru o lungă perioadă de timp. Acest lucru încuraja promiscuitatea sexuală de ambele părţi, deoarece bărbaţii îşi găseau prilejuri de aventuri, fiind la adăpostul unei distanţe confortabile, iar femeile ajungeau să creadă că ei nu se vor mai întoarce. Încercările unor conducători romani (cum ar fi Augustus) de a reabilita importanţa familiei şi de a crea o legislaţie benefică în această direcţie au eşuat lamentabil. Familia romană era tot mai dezbinată şi greu de păstrat. Copiii se revoltau adesea în faţa taţilor. Soţii se înşelau reciproc. Certurile asupra banilor deveneau tot mai frecvente...

Trăiau romanii mai bine decât cei cuceriţi?

În urma unei înfrângeri în faţa galilor, romanii au fost de acord să plătească un tribut impresionant. Însă, atunci când s-a decis să se facă o cântărire a aurului, romanii şi-au dat seama că instrumentele de cântărire ale galilor nu erau bune şi au început să se plângă de acest lucru. Atunci, unul dintre conducătorii galilor, pe nume Brennus, şi-a aruncat sabia grea deasupra greutăţilor, sporind şi mai mult înşelăciunea şi a declarat mândru: "Vae victis!", care se traduce: "Vai de cei învinşi!" În general, tindem să considerăm că un război şi o cucerire erau sinonime cu dezastrul pentru cei învinşi, însă lucrurile nu stăteau chiar astfel. Populaţiile cucerite primeau adesea de la romani o serie de facilităţi, cum ar fi păstrarea religiei proprii (cazul evreilor) sau de a fi aliate cu Roma (cazul unor triburi galice sau germanice), urmând să lupte şi să împărtăşească victoriile cu aceasta. Este adevărat că romanii primeau o pradă de război impresionantă în cele mai multe cazuri, mercenari bine antrenaţi şi, de asemenea, cetăţi sau oraşe aflate în puncte strategice cheie. Însă protectoratul roman constituia un amănunt important, care echivala aproape cu o victorie pentru tribul sau poporul respectiv. Era garanţia că vor fi protejaţi, deşi nu se întâmpla întotdeauna, în faţa unor invazii neprevăzute ale unor popoare venite de nicăieri (cazuri de invazii precum cele ale goţilor, hunilor sau mongolilor sunt deja bine cunoscute). Însă, diferenţa de trai dintre romani şi populaţiile cucerite nu era atât de mare. Dacă politic şi social noile populaţii aveau nevoie de echilibrul şi priceperea romană, romanii aveau nevoie de resursele acestora. Declinul din secolele I-III este evident unul economic. Este incredibil cât de mult se poate repeta istoria. Romanii consumau infinit mai mult decât produceau, la fel cum se întâmplă şi acum cu arhicunoscuta noastră "criză economică". Importurile tot mai mari de grâne şi mărfuri, deprecierea monedelor efectuată în totală ignoranţă de împăraţi grăbiţi să îşi asigure sprijinul unei armate tot mai centrate pe propriul interes şi putere politică, incapacitatea de a guverna în mod eficient noile provincii au condus la o criză economică din ce în ce mai aspră. Soluţiile de moment alese de împăraţi au fost similare cu cele din prezent: creşterea taxelor, mai întâi pentru populaţiile cucerite, apoi şi pentru romani, iar în cele din urmă deprecierea monedelor. Rezultatul a fost simplu: o inflaţie puternică, lucru care a condus la creşterea alarmantă a preţului alimentelor şi mărfurilor, precum şi la focare de revoltă în diferite provincii prost administrate ale imperiului. Însă nimic nu se poate compara cu criza politică a imperiului.

Între împăraţi capabili şi incompetenţi

Între secolele I şi III putem număra pe degete conducătorii capabili pe care i-a avut Imperiul Roman la vârf. Printre aceştia se regăsesc Traian, Hadrian, Alexandru Sever şi, poate surprinzător, Diocleţian. Traian a readus strălucirea militară a Imperiului Roman şi s-a dovedit şi un priceput administrator al finanţelor, surprinzător de sobru în preferinţele sale cu privire la lux, faţă de predecesorii săi risipitori şi celebri prin lipsa de discernământ precum Caligula sau Nero. Hadrian a fost poate cel mai bun administrator al Imperiului Roman din toate timpurile. Vremea lui a fost una de pace şi consolidare financiară temeinică. Alexandru Sever a fost un bun planificator şi executant, dar a murit tocmai pentru că a uitat pentru o clipă că aceste planuri trebuie să fie şi pe placul armatei. În fine, Diocleţian a fost cel care a impus o serie de reforme fiscale şi de conducere asupra cărora vom reveni la momentul oportun. În afara acestor patru împăraţi şi a alte câtorva exemple care se apropie oarecum de nivelul lor (cum ar fi Marc Aureliu, Aurelian sau Gallienus), ceilalţi au fost preocupaţi în principal de trecerea lor în rândul zeilor (Caligula, Domiţian, Deciu etc.) sau de diverse persecuţii inutile îndreptate asupra creştinilor (Nero, Valerian). În materialul următor ne vom apleca asupra principalelor persecuţii împotriva creştinilor.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!