Ce a fost şi ce va veni

Dumitru Horia Ionescu, 08 Martie 2010

„Tipul omului comunitar pe care a urmărit totdeauna să-l formeze spiritualitatea creştină, nu numai că a rămas viabil până azi, ci e tipul omului comunitar spre care năzuieşte deosebit de intens întreaga umanitate contemporană, care nu mai suportă individualismul.“ Aceste cuvinte scrise de părintele Stăniloae în „Reflexii despre spiritualitatea poporului român“ sunt foarte potrivite pentru a dezbate una dintre marile dileme ale lume contemporane. Suntem capabili să mai găsim un echilibru între tendinţa de a percepe libertatea individuală ca o permanentă invitaţie la autoizolare şi viaţa în mijlocul societăţii, ca parte integrantă a unui întreg comunitar?

Întrebarea este pusă într-o formă neaşteptată de romanul Petrei Kasch „Bye-Bye, Berlin“, care a fost sărbătorit de critică drept adevăratul eveniment al comemorării celor 20 de ani trecuţi de la reunificarea Germaniei. Hans-Peter Roentgen scria: „La 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului, romanul doamnei Kasch poate fi considerat cu totul altfel, mai sincer şi de aceea mai bun decât articolele festive din ziare sau intervenţiile politicienilor care se sărbătoresc pe ei înşişi“. „Bye-Bye, Berlin“ a rămas 14 săptămâni în topul celor mai bine vândute cărţi din Germania. Petra Kasch s-a născut în 1964 în estul Germaniei, adică în fosta Republică Democrată Germană. Nadya Thamm, personajul ultimului ei roman, este o adolescentă de treisprezece ani. Suntem în vara anului 1995, la Berlin, iar Nadya nu prea are multe motive de bucurie. Tatăl ei fusese în timpul regimului comunist un fotograf celebru, o personalitate. Expoziţiile sale erau deosebit de apreciate, fiind consemnate chiar şi de presa internaţională. Tatăl Nadyei era ceea se numea atunci un „disident“, pozele lui criticau, cu rafinament, cu ajutorul simbolurilor, regimul comunist. Acest fapt îi adusese tânărului fotograf câteva mici neajunsuri, totuşi familia Thamm se putea considera mulţumită. Mama Nadyei lucra ca jurnalistă, ei locuiau într-o locuinţă frumoasă într-un bloc nou din centrul Berlinului (est), la care visa toată populaţia oraşului, aveau o maşină nouă, televizor „în culori“ şi plecau vara, privilegiu deosebit, în concediu în România sau Bulgaria, la mare. Când cele două Germanii s-au reunificat, Nadya avea opt ani şi îşi aminteşte cât de fericiţi au fost părinţii ei, fericiţi fără margini, pentru că se simţeau liberi şi siguri că vor rămâne împreună pentru totdeauna, într-un viitor din ce în ce mai bun. Acum, cinci ani mai târziu, mama Nadyei plecase la Hamburg, doar acolo găsise ceva de lucru. Din banii trimişi de ea supravieţuia întreaga familie. Nimeni nu-şi mai amintea de fotograful odinioară celebru, pozele sale fuseseră uitate. Nu mai exista nici Ministerul Culturii care să organizeze expoziţii. Cu greu, cu multe sacrificii materiale, tatăl Nadyei şi-a expus într-o galerie câteva fotografii. Tot cu ochi critic, el arăta câteva aspecte negative ale noii lumi, nereuşite sau promisiuni care nu s-au înfăptuit. Dacă altă dată critica lui era sărbătorită ca artă veritabilă, acum pozele au stârnit un val de protest şi o sumedenie de articole mânioase în ziare. Fotografiile ar reflecta o nostalgie bolnăvicioasă, un spirit critic nedrept al unuia care refuză să se adapteze. Şi astfel Nadya împreună cu tatăl ei parcurg drumul înspăimântător al căderii sociale, ce pare a fi imposibil de oprit. Cum fostul mare fotograf începe să bea, banii trimişi de la Hamburg nu mai ajung pentru nimic. Chiria nu a fost plătită de mai multe luni, în locuinţă era întuneric, curentul electric fusese tăiat. Cartierul decade şi el, blocurile nu au căutare, locuinţele sunt lăsate în paragină, şi ele martore ale vremii trecute. Mai mult, serviciile sociale încep să se intereseze de starea Nadyei, consideră că tatăl ei nu este capabil să o crească şi fata trăieşte permanent cu ameninţarea de a fi trimisă la un cămin de copii. Dar adolescenta de 13 ani trăieşte un proces accentuat de maturizare, ea reuşind, în locul părinţilor, efortul de adaptare la noua situaţie. Ea intuieşte că se poate salva exclusiv prin activarea unui grup omogen de prieteni a cărui deviză este întrajutorarea fără rezerve. Cu ajutorul grupului, printr-un efort cu adevărat colectiv, prin solidaritate împotriva unei ameninţări comune, Nadya şi tatăl ei se mută la Hamburg, familia se regăseşte şi capătă un nou curaj, cel de a lua totul de la început.

Ar fi greşit să se creadă că Petra Kasch a scris o carte nostalgică. Şi pentru ea câştigarea libertăţii individuale este mai importantă decât acea siguranţă socială, înşelătoare, pe care o oferea regimul comunist. Dar libertatea individuală nu este sinonimă cu apogeul egoismului excesiv. Libertatea nu se defineşte prin singurătate, ci prin solidaritatea considerată ca unica posibilitate oferită individului de a se adapta la noile cerinţe. Atunci reuşita individuală este percepută ca victorie colectivă. În locul unei noţiuni de „colectiv“ pe care regimul comunist o folosea pentru a distruge aspiraţiile individuale, noua libertate oferă şansa unei comunicări reale care, inteligent folosită, poate aduce fiecăruia foloase evidente. Astfel apare necesitatea de a se defini un mod de viaţă colectiv, prin formarea unui grup care aspiră la aceleaşi idealuri, clar stabilite atât social, cât şi pe plan personal. Profesorul Pascal Boyer, biolog la Washington University din St. Louis, defineşte credinţa în Dumnezeu ca modul de viaţă ce transmite unui grup puterea de a se adapta la greutăţi. Porunca „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Romani 13,9) capătă, din punctul de vedere social, o semnificaţie deosebită. Dumnezeu ne învaţă să respectăm în semenii noştri chipul Său sădit în noi. Dacă suntem conştienţi de acest fapt, activăm ceea ce este mai bun în noi, adică sentimentul unui umanism practic şi simplu de înfăptuit. În felul acesta, viaţa este mereu speranţă, fiecare fiind încrezător în Dumnezeu, Care ne ajută prin iubirea Sa fără margini.

De aceea trebuie să învăţăm a trăi concret chemarea creştină de iubire reciprocă. Să fim stâlpi de sprijin pentru ceilalţi, iar ceilalţi să fie sprijinul nostru. Doar aşa tot ceea ce a fost până acum în viaţă şi tot ceea va veni de acum încolo au un rost, singurul cu adevărat important, de a trăi pentru împlinirea voii lui Dumnezeu.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!