Ce fel de oameni sunt cei care aleg calea monahismului?

Narcisa Elena Balaban, 19 Ianuarie 2008

▲ Aceasta este principala întrebare la care răspund astăzi intervievaţii noştri, întâlniţi prin oraş ▲ „Cred că cei care aleg viaţa monahală au foarte mult curaj şi râvnesc spre o viaţă mai înaltă din punct de vedere spiritual, departe de zgomotul lumii“ ▲ „Călugării şi călugăriţele se izbăvesc şi prin credinţă şi prin muncă. Am avut ocazia să văd la Mănăstirea Agapia profesoare, economiste, care râneau la porci“ ▲

Doina Gavriloae, 46 de ani, profesor: Dacă pot să se rupă de tot ceea ce înseamnă a fi alături de familie, alături de cei dragi pentru a se retrage oarecum în pustietate, în singurătate să-şi ducă viaţa, cred că cei care aleg calea monahismului sunt nişte oameni deosebiţi. Îţi trebuie curaj să mergi la călugărie, mai ales că, din câte ştiu eu, viaţa de mănăstire nu este foarte uşoară. Trebuie să respecţi anumite reguli care sunt mai greu de urmat, mai ales de către noi, cei din lume. În primul rând, înţeleg că este foarte importantă ascultarea de superior, încadrarea în tot ceea ce înseamnă viaţa monahală, treburile mănăstirii. Cred că oamenii care aleg calea monahismului nu ştiu ce-i acela orgoliu. Pot să treacă peste mândria personală, peste ceea ce noi punem, de cele mai multe ori, pe primul plan.

„Sunt doritori de rugăciune multă“

Costică, 60 de ani, agricultor
: Este foarte bine să se călugărească, pentru că vedeţi, în lume e foarte greu acum. Măcar acolo are totul asigurat, hrană şi tot ce-i trebuie. Bine, acolo munceşte ca să aibă asta. Dar aici munceşte şi tot nimic nu are. Dar şi la mănăstire, nu te duci aşa, oricum, ci trebuie să te cheme ceva acolo, să te îndemne ceva. Pentru că nu poate oricine merge la mănăstire. Pe lângă munca de acolo, monahul se roagă mereu şi asta are el în plus faţă de cei mulţi, care rămân în lume. Sunt doritori de rugăciune multă. Au înţeles că monahismul e calea principală de a-L cunoaşte pe Hristos, pentru că în lume, nu vedeţi, e multă ispită.

Elena Butnaru, 52 de ani, specialist în electronică: Aceştia au harul lui Dumnezeu. Au o chemare anume, aşa îi spunem noi. Eu cred că este mai greu să trăieşti în mănăstire, iar cei care pleacă din lume nu o fac din laşitate, cum se spune de multe ori. Şi chiar dacă ar fi aşa, e problema lor. Iar deciziile trebuie respectate.

Cezar Cârlan, 21 de ani, student: Păi cei care merg la mănăstire sunt, în general, oameni mai retraşi. Nu e o regulă, dar în general aceştia merg pe acest drum. Mai sunt şi alţii, care au plecat la mănăstire pentru că au avut în viaţă nişte necazuri de care nu au putut trece. Bine, asta nu e o soluţie. Mi se pare corect ca cei care ajung în mănăstire să aibă cu adevărat chemare lăuntrică pentru asta, vocaţie. Acesta ar fi singurul puternic motiv care să-i determine să aleagă călugăria. La mănăstire merg cei care, caută viaţă în special înduhovnicită, pentru că în lume nu poţi, de exemplu, să spui rugăciunea inimii, „Doamne Iisuse Hristoase...“, nu ai timp să te rogi în continuu. Acolo se împleteşte rugăciunea cu munca. Deci, dacă ei merg la câmp, la muncă, se roagă în continuu. Părerea mea este că viaţa de mănăstire e mult mai grea. Sunt Sfinţi Părinţi, cum este Cuviosul Antonie, de exemplu, care s-au luptat cu diavolii, în chip văzut. Deci, lupta este foarte mare. De asta, mulţi aleg locuri foarte retrase de lume, în munţi, cât mai sihaştri, pentru că astăzi ispitele sunt foarte mari.

„Se încred deplin în cuvintele Domnului“

Cameluşa, 50 de ani, tehnician
: Sunt oameni credincioşi, crescuţi în acest spirit al credinţei. Au ceva în plus faţă de cei care rămân în lume, au ceva în suflet, au acea chemare către viaţa duhovnicească înaltă. Şi viaţa în mănăstire poate fi mai grea, dar şi uşoară, la fel ca viaţa în lume. Asta ţine de puterea, curajul şi vocaţia fiecăruia de a răzbate. Celor care au fost învăţaţi să primească totul de-a gata, normal că le-ar fi greu să înfrunte. Dar cei învăţaţi cu greutăţile de mici, reuşesc. În mănăstire este greu, pentru că ispitele sunt foarte mari şi atunci lupta este mai mare, pentru a nu cădea în păcat. Dar, odată ce ajungi acolo, capeţi şi puterea să le depăşeşti. De aceea sunt unii care se călugăresc la bătrâneţe, pentru a căpăta puterea de a lupta împotriva păcatelor multe adunate în timpul vieţii şi pentru a se izbăvi măcar de o parte din ele. Şi la bătrâneţe, când te pregăteşti să pleci pe lumea cealaltă, ce loc mai potrivit decât mănăstirea poţi găsi pentru a păşi în viaţa veşnică? În general, oamenii din mănăstire au ceva special, un har deosebit de a ne sfătui şi de a ne ajuta pe noi, cei din lumea aceasta, să trecem de greutăţile vieţii.

Speranţa Herea, 31 de ani, asistent medical: Cred că cei care aleg viaţa monahală au foarte mult curaj şi râvnesc spre o viaţă mai înaltă din punct de vedere spiritual, departe de zgomotul lumii. Ştiu să ia viaţa în piept şi să o trăiască la cele mai înalte culmi duhovniceşti, pentru a fi mai aproape de Domnul. Din punctul meu de vedere, oamenii care se călugăresc sunt deosebiţi şi au nişte harisme speciale de a-I sluji Lui Dumnezeu. Ei sunt cei care se încred deplin în cuvintele Domnului care promite ca le va da însutit şi înmiit celor care au lăsat totul pentru a-i sluji Lui Dumnezeu. Ferice de ei! Nu vorbim aici uscături, căci nu se poate pădure fără uscături.

Călugăria este unul dintre cei doi versanţi care au ca pisc unirea cu Dumnezeu. Celălalt versant este căsătoria. Cred că în cazul călugăriei, versantul este mai abrupt, dar şi mai sigur din anumite puncte de vedere. Călugării îşi pun nădejdea deplină în Dumnezeu, iar mirenii, mai mult în urmaşii lor.

Se izbăvesc prin credinţă şi muncă

Gheorghe Murăraşu, 60 de ani, tâmplar
: Aceştia au o reţinere faţă de viaţa aceasta, mai liberă, căutând o viaţă mai retrasă, mai liniştită. Poate că ei îşi aleg viaţa asta, pentru că râvnesc mai mult la viaţa veşnică. Nu pentru că ar fugi de lumea aceasta, în care greutăţile sunt mari. Să ştiţi că şi acolo sunt greutăţi, mai ales că este multă muncă şi acolo. Cred că au în plus acea linişte pentru rugăciune, iar aceasta le oferă o viaţă aparte.

Toni Popa, 63 de ani, inginer: Sunt două categorii. Ori a avut o decepţie şi se călugăreşte, ori, într-adevăr, de mic copil a fost crescut în acest rit. Şi atunci alege să râvnească mai mult la Hristos, decât alţii. Decepţie în sensul că poate a greşit, a făcut ceva imoral, şi mergând la mănăstire vrea să se pocăiască pentru ceea ce a făcut, prin multă rugăciune şi jertfă, izbăvindu-se de acel păcat. Aceasta înseamnă că recunoaşte şi vrea să se îndrepte. Apoi, pentru a merge la mănăstire trebuie mult curaj. Pentru că în mănăstire se munceşte extraordinar de mult. Călugării şi călugăriţele se izbăvesc şi prin credinţă şi prin muncă. Acolo nu se trage chiulul. Am avut ocazia să văd la Mănăstirea Agapia profesoare, economiste, care râneau la porci şi au trecut prin toate acestea pentru a se izbăvi.

Virgil Atodiresei, 33 de ani, inginer: Sunt oameni care se duc să-L slujescă pe Dumnezeu, întru totul, lucru care este mai greu în societate. Unii se nasc cu această râvnă, alţi o capătă în familie, de-a lungul vieţii. Depinde de educaţie, de oamenii cu care intră în contact. Cred că în mănăstire se păşeşte cu cel puţin o treaptă mai sus decât putem noi face aici, în societate. Cred chiar şi că-l percep altfel pe Hristos.

Au o dragoste prea mare pentru semenii lor

Maria Doboş, 22 de ani, studentă
: Presupun că fiecare are o chemare pentru acest lucru. Cred că sunt două categorii. Care au chemare şi care au voinţă foarte mare, dorinţă foarte mare de dobândire a vieţii veşnice. Cred că cei care merg la mănăstire vor să fie mai aproape de Dumnezeu şi probabil au o dragoste prea mare pentru semenii lor şi se roagă pentru ei. Eu cred că în mănăstire ispitele şi tentaţiile sunt mult mai mari. Diavolul umblă printre noi, dar pe cei care merg acolo îi încearcă mai des. Şi aceştia sunt mai greu de întors decât cei din lume. De asta şi diavolul se zbate mai tare să-i smintească. Pe cei care aleg monahismul nu-i caracterizează mândria sau orgoliul.

Elena Ciutac, 65 de ani, fost asistent de laborator: Sunt fie extrem de nefericiţi, fie extrem de săraci, au dezamăgiri teribile în viaţă, şi, poate într-o mai mică proporţie, cei care simt în adâncul sufletului dorul după cele sfinte. Şi sunt convinsă că aceştia există, pentru că am cunoscut astfel de oameni. Aceştia au o rezervă vizavi de viaţa de zi cu zi, de lumea asta şi nu sunt laşi dacă aleg monahismul. Din câte ştiu eu, viaţa în mănăstire nu este foarte uşoară, pentru că au anumite atribuţii. Să fie foarte clar: nu se duce nimeni în mănăstire să trândăvească, cum s-ar putea bănui. Şi această viaţă în mănăstire implică şi respecterea unor reguli. Vreau să spun, câţi dintre noi, oricât de credincioşi am fi, am fi dispuşi să ne trezim la miezul nopţii să facem o rugăciune, să citim un acatist? O facem de cele mai multe ori, doar dacă ni se întâmplă ceva rău, Doamne, fereşte! Dar ştiu că în mănăstire se obişnuieşte, iar aceasta implică foarte multă luptă.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!