Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Ce înseamnă a trăi?

Ce înseamnă a trăi?

Un articol de: Lidia Stăniloae - 22 August 2010

Întrebat de curând, cu ocazia aniversării sale, despre felul cum percepe viaţa, Claude Chabrol, bine-cunoscutul regizor francez, spunea: "Pentru mine a trăi înseamnă a fi fericit."

Aici apare altă întrebare: Ce înseamnă a trăi? În cursul veacurilor s-au dat nenumărate definiţii: a trăi înseamnă a-ţi satisface dorinţele, aspiraţiile, a te impune în faţa altora. A trăi înseamnă, nu rareori, a-i anihila pe ceilalţi, ca să te evidenţiezi, ca ei să nu te umbrească. A trăi înseamnă a uita că de fapt totul este vremelnic. Ar fi deci de dorit să laşi ceva după tine care să ateste că ai existat cu adevărat. Dar câte nu înseamnă? Câte nu afli în numărul de ani care-ţi sunt orânduiţi, despre viaţă şi despre tine, cel ce o trăieşti? Şi de câte ori ţi se pare că ai atins cu adevărat fericirea, că te scalzi în ea ca într-o apă, uneori clară, alteori tulbure şi noroioasă…

Copil fiind, am văzut un film despre viaţa lui Rembrandt. Nu mai ţin minte mare lucru. Mi-aduc aminte vag de termenii patetici şi întunecaţi în care era descrisă viaţa lui, cu prea puţine pete de lumină, aşa cum şi le-a dorit şi le-a aşternut pe pânză: insuccese, moartea celor dragi, lipsa de recunoaştere, îndoiala proiectată asupra lui însuşi, batjocura celorlalţi care nu pricepeau nimic din pictura sa… Mi-am reamintit peste ani doar scena finală: Bătrânul pictor, în prag de moarte, află că marele lui tablou "Rondul de noapte" a fost azvârlit undeva într-un pod. Acolo se duce el să-l mai vadă încă o dată, convins fiind de lipsa lui de talent. Cu osteneală urcă scara pe care o luminează cu o lumânare şi şterge cu mâneca hainei peticite praful care se aşternuse de-o palmă. Priveşte lung pânza dispreţuită şi spune: "N-am trăit degeaba!" Pentru civilizaţia noastră rece şi uscată, scena va părea poate lacrimogenă, romanţioasă şi superficială. Poate că şi este. Dar, orice s-ar zice, cuvintele rămân: "N-am trăit degeaba!" Şi, după definiţia lui Chabrol, ele pot aduce fericire celui care le rosteşte.

De fapt, totul este mult mai complicat. Viaţa pe care regizorul francez o simplifică în câteva cuvinte e, din păcate, mult mai încâlcită. E adevărat, ceea ce spune el este frumos, genial, optimist, chiar adevărat. Dar şi o deformare profesională. Un regizor trebuie să caute în filmele sale expresiile cele mai impresionante. Şi odată cu ele, şi în mentalitatea sa, tot ca deformare profesională. Ceea ce este de înţeles şi chiar de scuzat. Doar că oamenii nu sunt scenarii, pentru a le înzestra cu un final fericit, care să-i mulţumească pe toţi ceilalţi.

Cu câtva timp în urmă, Dalai Lama, incontestabil o personalitate de mare inteligenţă şi sensibilitate, dotat cu un remarcabil simţ politic şi bun cunoscător al fenomenului mediatizării, a fost întrebat ce părere are de celibat. Răspunsul a fost următorul: E adevărat, ca şi animalele, oamenii au porniri sexuale care îi determină pe unii, ca şi pe ceilalţi, să se împerecheze. Fenomen foarte natural. Dar celibatul este un fenomen şi o stare pe care o cunoaşte şi o practică numai omul… Cuvintele lui au stârnit un mare entuziasm şi, de îndată, instituţia celibatului şi-a găsit vajnici apărători şi admiratori în rândul unui număr remarcabil de jurnalişti şi de reprezentanţi ai mediilor. Aceiaşi care, de un timp încoace, condamnă cu vehemenţă celibatul preoţilor catolici, forma lor obligatorie de viaţă, pe care îl stigmatizează ca pe un semn de dispreţ al realităţii, de înţepenire în nişte forme învechite etc. etc. De ce? Care este misterul acestei întoarceri bruşte de la o atitudine la cea exact contrară? Devine încă o dată evident că părerile, opiniile, concepţiile sunt apreciate doar în funcţie de cei care le emit. Adevărul are prea puţină importanţă. O persoană pe care mediile n-o agreează, împotriva căreia se regizează o campanie de dezaprobare, de dispreţ, de distrugere voită, n-are nici o şansă când spune adevărul. Cuvintele, părerile sunt primite cu unanimă aprobare numai dacă cel care le exprimă este simpatizat, admirat. Cu alte cuvinte, opinia publică nu acceptă părerile în sine, ci pe cel care le clamează. Trebuie să recunoaştem, mentalitatea s-a schimbat, noţiunile noastre despre adevăr, linearitate de caracter, despre corectitudine şi onestitate, odinioară atât de preţuite, conform cărora erau judecaţi şi preţuiţi oamenii, nu mai au nici o valoare în fericitul secol al civilizaţiei noastre absolute. Astăzi ne închinăm altor zei. Să ne amintim: când Moise a coborât de pe muntele Sinai, cei pe care-i condusese, scoţându-i din robie în numele Domnului Savaot, îşi făcuseră chipuri cioplite şi se închinau la alţi zei.

Zeii la care ne închinăm noi astăzi se numesc interes, lepădare de vechile noastre valori şi tradiţii, de credinţa în care au trăit părinţii noştri. Nu mai vrem să fim noi, cei dintotdeauna. Şi ce devenim altceva? Ne punem vreodată această întrebare? Crezul lui Chabrol se deformează: Fericirea este astăzi un surogat, un fals pe care-l proclamăm ca adevăr, cu care ne amăgim. A trăi înseamnă a accepta minciuna, convinşi că spoiala ei de "modernitate" şi falsă onestitate ne face fericiţi. Şi prea târziu înţelegem, dacă înţelegem vreodată, că ne închinăm la zei mincinoşi, că nimeni nu ne scoate din robie, pentru că urâm pe cei ce spun adevărul, descoperindu-ne calea care ne-ar putea salva. Şi atunci devine evidentă necesitatea de a privi şi primi adevărul în sine, dezbăraţi de sentimentele pro şi contra pe care le nutrim pentru purtătorii lui. Ceea ce ar trebui să facem!