Analiză
Ce (mai) este astăzi sărbătoarea?

Ce (mai) este astăzi sărbătoarea?

Nicu Gavriluţă, 01 Mai 2013

Este evident faptul că trăim astăzi altfel sărbătoarea decât timpul profan al unei zile oarecare. Avem o minivacanţă la început de mai (cei care muncim în România actuală), ne relaxăm, călătorim, frecventăm din nou natura, vizităm şi ne lăsăm vizitaţi, acceptăm oferta adaptată sărbătorii a tuturor programelor de televiziune. Cei cu reală şi proaspătă sensibilitate religioasă suntem însă în continuare atinşi de fiorul sacru al sărbătorii.  

Având mai multe clipe de răgaz, cred că este firesc să ne întrebăm: ce (mai) reprezintă astăzi sărbătoarea? Eu cred că sărbătoarea este în continuare, în ciuda crizei şi a oboselii noastre, o izbucnire a sacrului în lume. Aşa cum scria Mircea Eliade, timpul sărbătorii este sanctificat de ceva mult mai subtil şi tainic, care-l preia şi împlineşte: de eternitate. Sărbătoarea este intrarea festivă în lume a eternităţii. Sărbătoarea, cu sfinţii ei, şi, înainte de toate, sărbătoarea Paştelui este modelul arhetipal la care ne raportăm şi cea care ne defineşte condiţia umană de creştini. Este esenţial şi chiar terapeutic să redescoperim în timpul sărbătorii încărcătura religioasă a propriei vieţi. Cum? Asumându-ne drumul arătat de Mântuitorul Iisus Hristos şi preluat astăzi de Biserică. 
 
Chiar dacă unii dintre noi sunt creştini sezonieri, adică frecventează Biserica din an în Paşti, totuşi în perioada sărbătorilor ne reamintim de cele sfinte. Dacă televiziunile, serialele, concursurile televizate şi dramele politice autohtone nu ne-au tocit cu totul sensibilitatea religioasă, atunci nu avem cum să nu fim impresionaţi de formidabila continuitate în timp a unor tradiţii, ritualuri şi simboluri religioase legate de sărbători, de la începuturi până acum în 2013. Despre sărbători auzim la radio, le vedem prezentate la televizor. Totuşi, de puţine ori suntem dispuşi şi capabili să le înţelegem tâlcul ascuns şi rosturile actuale, camuflate parcă sub stratul de mimetism şi trivialitate sub care ne asumăm întâlnirea cu sacrul.
 
Pe bună dreptate, cei mai mulţi dintre noi continuăm să fim fascinaţi de misterul răstignirii, morţii şi Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. În joc este intervalul sacru al sărbătorii Paştelui. El abundă de simboluri, ritualuri, credinţe populare şi chiar superstiţii. Toate au farmecul şi importanţa lor în ceea ce numim astăzi construcţia şi reconstrucţia spirituală a identităţii unui popor.
 
 Un singur exemplu. Ritualul special al acestui interval sacru este sacrificiul mielului pascal. Astăzi ne reprezentăm mielul într-un registru pur culinar, perfect desacralizat. Mielul este valorizat exclusiv ca aliment cotidian. Mai mult, mielul vetero-testamentar şi cel creştin sunt înlocuiţi cu iepuraşul simpatic şi bonom care ne aduce daruri şi preţuri promoţionale de Paşti. Este, poate, ipostaza ultimă a desacralizării unor ritualuri şi simboluri româneşti, cea prin care uitarea sacrului îşi face simţită prezenţa.
 
Aşa se întâmplă astăzi peste tot în lume. Sărbătorile sunt desacralizate, devenind pentru mulţi dintre noi simple ocazii de relaxare, somn, lene intelectuală,  cleveteală şi destrăbălare culinară. Este şi acesta un motiv pentru care artizanii publicităţii folosesc sărbătoarea la maximum în interes exclusiv pecuniar. Comercianţii speculează apetitul românului pentru cheltuieli sărbătoreşti, încercând să mai compenseze ceva din pierderile provocate de criză.
 
A început deja frenezia cumpărăturilor de sărbători. Supermarketurile sunt asaltate, cozile au devenit parcă nesfârşite, iar parcările neîncăpătoare. Shoppingul creează o dulce reverie şi o veritabilă dependenţă. Este din nou momentul ca bunul român să confirme o mai veche mentalitate: aceea de a-şi ilustra  lipsa de raţionalitate cumpărând cu maximă generozitate, acum, în vreme de criză. Unii cumpără şi consumă ostentativ pentru a-şi compensa în felul acesta proiectele ratate şi visele spulberate. Trăiesc viaţa prin transfer. Îşi făuresc o lume imaginară în care ei sunt aşa cum şi-au dorit dintotdeauna să fie: frumoşi, bogaţi şi celebri. Alţii, cei mai mulţi, cumpără din sărăcia lor pentru a avea ceva pe masa de Paşti. Într-un fel sau altul, exuberanţa sărbătorilor ne stăpâneşte pe toţi. 
 
Televiziunile nu ratează nimic din ineditul tradiţiilor şi al sărbătorilor ca prilej de creştere a ratingului. Politicienii le vânează electoral. Împreună cu „analiştii politici“ nu pierd nici o ocazie pentru a ne învăţa totul, de la prepararea mielului de Paşti până la metafizica ascensiunii sufletului la cer! La limită, aproape oricine transformă sărbătoarea în prilej de sporire a propriei popularităţi.

Ordinea socială şi timpul sărbătorii

Totuşi, constat mereu că se întâmplă ceva straniu în timpul sărbătorii cu ordinea socială. Tensiunile sociale sunt dezamorsate, iar conflictele sociale amânate. Înainte de toate, eu îmi explic acest fapt prin puterea spirituală excepţională, inegalabilă, pe care drama răstignirii, morţii şi Învierii Mântuitorului o revarsă în lume. Ea sanctifică întreg cosmosul, făcând cu putinţă acel „creştinism cosmic“ despre care scria la timpul său Mircea Eliade. 
 
Timpul sărbătorii continuă să fie şi astăzi o splendidă ilustrare a tezei lui Mircea Eliade privind căutarea inconştientă a unor ţinuturi mitice, beatifice, departe de orice atingere a lumii dezlănţuite. Sunt prezente subtilele fantasme soteriologice, dublate de o veritabilă  nostalgie  postmodernă  a originilor. Iată cum miturile şi nostalgiile străvechi continuă să ne stăpânească şi acum, în preajma minunatelor sărbători. Ne alimentăm inconştient din substanţa vechilor obiceiuri, dar trăim deseori şi cu deliciile amăgitoare ale vieţii prin delegaţie. E ca şi cum am încerca să ne compensăm neîmplinirile, ambiţiile frânte şi mândriile tăinuite printr-o mare risipă de sărbători sau prin darurile ostentative. Cu toate acestea, îmi place însă să cred că nu am uitat cu totul de rostul dăruirii în zilele de sărbătoare. Scriu convins fiind în continuare că valoarea darurilor nu stă (doar) în banii pe care-i dai pe ele. Contează enorm să oferi ceva simplu, drag primitorului. Un gând bun, o vorbă înţeleaptă, un obiect drag. Să dăruieşti orice îi face bucurie Celuilalt. Ceea ce este însă capital este obligaţia noastră de a dărui creştineşte, adică sincer, dezinteresat, fără ostentaţie şi dorinţă de imediată recompensă.
 
În concluzie, timpul sacru al sărbătorii se camuflează sub cele mai neaşteptate măşti ale cotidianului. Se camuflează, nu dispare. Chiar şi omul insensibil religios, dornic de călătorii şi petreceri, de telenovele şi divertisment, resimte sărbătoarea ca altceva. Intuieşte faptul că timpul sărbătorii este altul. Este un timp saturat şi transfigurat de prezenţa eternităţii. Ne oferă aici şi acum ceva din beatitudinea lumii de dincolo. 
 
Convingerea mea profundă este aceea că numai cunoscând câte ceva din metafizica creştină a timpului ne vom redeştepta în cele din urmă simţul sacru şi sensibilitatea pentru tâlcurile ascunse ale sărbătorii. Ele continuă să fie şi acum, în 2013, acele superbe, tainice şi permanente descinderi ale sacrului în lume.
 

Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!