Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Regionale Oltenia Ce trebuie să ştie creştinul despre clevetire?

Ce trebuie să ştie creştinul despre clevetire?

Un articol de: Victor Cameniţă - 24 Iulie 2017

Ştim din Sfânta Evanghelie că prin puterea Sa dumnezeiască, Mântuitorul a dezlegat limba unui mut şi l-a făcut să poată vorbi. De asemenea, altădată, în zadar a vrut El să închidă gurile celor doi orbi cărora le redase vederea. Cu toate că le poruncise să nu spună nici un cuvânt despre ceea ce li se întâmplase, orbii au răspândit vestea vindecării lor în tot ţinutul acela. Un părinte bisericesc, făcând împreună tâlcuirea acestor două minunate vindecări, spune că ele dovedesc că e mult mai greu să taci decât să vorbeşti.

Orbii din Sfânta Evanghelie aveau cel puţin scuza că vesteau un lucru bun, o minune dumnezeiască, dar oamenii de azi nu au nici o scuză atunci când nu-şi înfrânează gura, de multe ori, ci vorbesc ca să scoată la iveală metehnele semenilor, să le păteze numele, să le strice renumele. Această deprindere alcătuieşte urâtul păcat al clevetirii, despre care o să vorbim astăzi. Este important să vorbim despre acest păcat, pentru că este cel mai des întâlnit în lumea noastră. Nu toţi fură, nu toţi sunt lacomi, nu toţi sunt desfrânaţi, dar cred că nu greşesc când spun că toţi clevetesc. Mari şi mici, bărbaţi şi femei, oameni de la ţară şi de la oraşe, cu toţii greşesc. Peste tot se aude: în casă, pe drum, în cafenele, în tren, autobuz, în pieţe şi târguri, pretutindeni clevetirea creşte ca o buruiană otrăvitoare. Năravul acesta este cu atât mai primejdios, cu cât e mai popular, cu cât e mai răspândit şi cu cât pare o deprindere nevinovată.

Se spune că de demult trăiau nişte vrăjitori înfricoşători care puteau lua viaţa oricui. Pentru aceasta ei luau portretul (fotografia) persoanei pe care voiau s-o omoare şi îl fixau în perete. Apoi, aruncau cu săgeata asupra chipului. Şi atunci când săgeata se înfigea în portret, persoana pictată pe el murea, chiar dacă era la sute de kilometri distanţă. Fireşte, noi nu credem astfel de poveşti, dar ne ajută să arătăm păcatul despre care vorbim. Clevetirea este un fel de omorâre de la distanţă a aproapelui. Asupra icoanei lui morale arunci săgeata înveninată a limbii tale, pentru a-l nimici sufleteşte în ochii celui cu care vorbeşti.

 A cleveti, a defăima sau a ponegri înseamnă a te face judecătorul aproapelui, a-l ruşina, a-i murdări numele, a-l osândi, fie din invidie, din ură, fie numai din simpla plăcere de a trăncăni (flecări). Descoperiri de fapte ce nu trebuie spuse, născociri, exagerări, adevăruri spuse numai pe jumătate, minciuni spuse de-a binelea, şoapte spuse la ureche sau toate acestea la un loc; aceasta este meseria clevetitorului.