An omagial
Cei dintâi apărători ai icoanelor

Cei dintâi apărători ai icoanelor

Pr. Adrian Agachi, 06 Iulie 2017

Ca urmaș duhovnicesc al Sfântului Atanasie cel Mare și sprijinitor în deceniile imediat următoare al dogmelor creștine consemnate la Sinodul I Ecumenic, Sfântul Vasile cel Mare a depus un efort susținut în apărarea credinței creștine de ereziile puternice ale momentului, în special cea ariană și urmașa acesteia, cea eunomiană. Încă de la vremea respectivă, ambii sfinți au apărat Biserica de ceea ce urma să reprezinte peste veacuri erezia iconoclasmului. Cei dintâi apărători ai icoanelor nu apar, așadar, în secolul al VII-lea, ci în secolul al IV-lea.

Sfântul Atanasie cel Mare este ferm convins că închinarea crești­nilor în fața icoanelor nu are absolut nimic în comun cu manifestările păgânilor în fața idolilor. În acest sens, el spune că închinarea trece de la icoană la cel reprezentat pe ea. Mai mult decât atât, este dispus să afirme că icoanele de pe care s-au șters înfățișările definitiv nu mai au absolut nici o valoare, chiar dacă au reprezentat la un moment dat obiecte de cult. Totodată, pentru a da greutate cinstirii icoanelor în lumea creștină, Sfântul Atanasie cel Mare încearcă să explice că există un istoric anterior al acestora înainte de venirea Domnului nostru Iisus Hristos și aduce ca argument atât închinarea lui Iacov înainte de moarte în fața toiagului pe care îl ținea fiul acestuia, Iosif, cât și cinstirea de către iudei a tablelor Legii și a heruvimilor de aur sculptați. Ambele argumente, cu multe adăugiri, vor fi folosite atât de Sfântul Ioan Damaschin în apologiile sale referitoare la cinstirea icoanelor, cât și de ceilalți mari iconoduli ai vremii. Iată fragmentul din opera Sfântului Atanasie cel Mare: „Noi, cei credincioși, nu ne închinăm icoanelor ca unor dumnezei, ca pă­gânii – să nu fie! –, ci scoatem la iveală numai caracterul și dorul dragostei noastre față de figura persoanei din icoană. Pentru aceasta, de multe ori când chipul icoanei se șterge, ardem icoana de altă dată ca pe un lemn fără nici o valoare. Așadar, după cum Iacov, înainte de a muri, s-a închinat pe vârful toiagului lui Iosif, nu cinstind toiagul, ci pe cel care îl ținea în mână, tot astfel și noi, cei credincioși, nu salutăm icoanele în vreun alt chip, ci ca să arătăm dorul sufletului nostru, după cum de multe ori sărutăm pe copiii noștri și pe părinți, și după cum iudeul se închina tablelor Legii și celor doi heruvimi de aur sculp­tați, nu cinstind natura pietrei sau a aurului, ci pe Domnul, Care a poruncit acestea” (Sf. Atanasie cel Mare, „Cele o sută de capitole scrise către Antioh, prefectul, în întrebări și răspunsuri”, 38, apud Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaștilor, EIBMBOR, 1998, pp. 157-158).

Icoana Sfântului Varlaam în scrierile vasiliene

În egală măsură, la o distanță de câțiva ani, Sfântul Vasile cel Mare simte nevoia să descrie în una din scrierile sale o icoană a mucenicului Varlaam. Iată fragmentul în cauză: „Înălțați-mi acum, pictori iluștri ai faptelor eroice, și împodobiți prin arta voastră icoana imperfectă a generalului! Înfrumusețați, prin culorile artei voastre, pe cel încununat, pe care eu nu l-am descris atât de frumos! Să plec învins de icoana pe care o veți face faptelor vitejești ale mucenicului. Să mă bucur de o asemenea victorie a puterii voastre, deși sunt biruit astăzi. Să văd zugrăvit mai precis de către voi lupta pe care a dus-o mâna cu focul. Să văd pe luptător zugrăvit pe icoana voastră mai strălucitor. Să plângă și acum demonii loviți de faptele vitejești, zugrăvite de voi, ale mucenicului. Să se arate iarăși mâna arsă și victorioasă. Să fie zugrăvit pe icoană și Hristos, arbitrul luptelor, a Căruia este slava în veci” (Sf. Vasile cel Mare, „Din cuvântul la fericitul martir Varlaam”, apud Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaștilor, pp. 67-68). Interesantă în acest pasaj este următoarea afirmație: „Să fie zugrăvit pe icoană și Hristos, arbitrul luptelor”. Dacă până atunci fragmentul în cauză pare să nu fie nimic altceva decât un îndemn la realizarea unui portret zugrăvit în „imaginația” ascultătorilor, partea finală arată că exista o icoană a Sfântului Mucenic Varlaam și că nu numai icoana sa, ci și icoanele Mântuitorului existau la vremea respectivă și erau cinstite așa cum se cuvine.

Argumentele stipulate în scrierile protestante din zilele noastre conform cărora o întoarcere la credința creștinilor din primele veacuri ar însemna implicit și dispariția cultului icoanelor nu sunt conforme cu realitatea din scrierile patristice ale vremii. În secolul al IV-lea, creștinii dispuneau de icoane pe care le cinsteau, nu doar ale Mântuitorului, ci și ale sfinților Bisericii. Nu erau la fel de des întâlnite precum în zilele noastre, dar, în mod clar, erau prezente încă de atunci și se bucurau de o mare cinstire din partea credincioșilor Bisericii. Ceea ce nu înțeleg cercetătorii moderni este că icoana creștină nu a apărut ca o continuare simbolică a idolului păgân, eventual deosebită de acesta printr-o filosofie mai accentuată și argumente ceva mai profunde. Icoana creștină s-a născut din cultul creștin, în special din Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, precum și din Canonul Sfintei Scripturi. Liturghia i-a oferit cadrul esențial în care să fie activă, iar Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție au creionat istoricul ei anterior, precum și dezvoltarea ei ulterioară. Icoana creș­tină nu poate fi confundată cu tabloul religios, nici cu idolul păgân. Faptul că icoana se bucura de o cinstire foarte mare este remarcat încă de la începutul secolului al VII-lea într-o scriere atribuită Sfântului Anastasie Sinaitul: „Mulți gândesc că este suficient să intre în biserică, să sărute toate icoanele fără să acorde aten­ție Sfintei Liturghii și sfintelor slujbe” (Preot Alexander Schme­mann, O istorie a Bisericii de Răsărit, Ed. Sophia, București, 2016, p. 260). Cum ar fi putut să se bucure de o asemenea cinstire un simplu tablou religios?

Polarizarea excesivă a unor istorici religioși din Occident asupra faptului că icoanele erau cinstite asemenea idolilor, ceea ce le face pe cele dintâi idoli, nu arată nimic altceva decât o rea-vo­ință din partea acestora și o înțelegere foarte limitată a cinstirii icoanelor în Biserica Ortodoxă ca parte esențială a cultului. Ca ortodocși, suntem înconjurați de chipurile rudeniilor noastre cerești, care au dus o viață sfântă. Cum să nu simțim nevoia să cinstim memoria lor închinându-ne în fața icoanelor care-i înfă­ți­șează? Poate că iconoclasmul occidental, care este mult prea puțin conștientizat și luat în serios în zilele noastre, ar trebui pus în legătură și cu această răcire sufletească incredibilă petrecută acolo unde familiile sunt distruse pentru că părintele a ridicat tonul în mod întemeiat la propriul copil sau unde adulții pot să ignore suferința aproapelui ca și cum acesta nu ar exista. În aceste condiții sociale și culturale, icoana nu are cum să existe pentru că deranjează. Deranjează să vezi chipul Maicii Domnului cu Pruncul în brațele ei, pentru că nu ai acea iubire maternă; deranjează să vezi chipurile ascetice ale sfin­ților când ai o viață atât de comodă; deranjează să privești fața lui Hristos când nu păzești niciodată poruncile Lui. Însă, unde relațiile dintre oameni și Dumnezeu sunt normale, icoana este ceva natural, firesc și, desigur, sfințitor.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!