Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Cel Căruia nu îi este niciodată lehamite

Cel Căruia nu îi este niciodată lehamite

Un articol de: Pr. Constantin Ghiţă - 03 Septembrie 2011

Dumnezeu este Cel "Căruia nu-i este niciodată lehamite", spunea un personaj din "Oscar şi Tanti Roz", povestire a scriitorului german Eric-Emmanuel Schmitt. Autorul replicii este Oscar, un copil de 10 ani, bolnav de leucemie, care, sfătuit de o infirmieră poreclită Tanti Roz, îi scrie lui Dumnezeu scrisori pentru a nu se mai simţi singur. Într-una din epistole, Oscar are revelaţia că Dumnezeu lucrează neîntrerupt, neobosit, fără scârbă sau lehamite: "Era dimineaţă. Eram singur pe Pământ. Era atât de devreme, încât până şi păsările dormeau (...), pe când tu te munceai să aduci zorile. Nu părea să-ţi iasă din prima, dar te străduiai. Cerul pălise. Tu umpleai văzduhul de alb, de gri, de azuriu, înviorând lumea. Nu te opreai o secundă (...) Pus pe muncă fără întrerupere. Căruia nu-i este niciodată lehamite. Ziuă vreţi, uite ziuă! Noapte? Uite noapte! Şi primăvară! Şi iarnă!"

Cum să înţelegem că lui Dumnezeu nu îi este scârbă, nu îi este lehamite de lume?

Lui nu îi vine să abandoneze, să cedeze, să renunţe, să se detaşeze. Sau, dacă s-au abătut şi asupra Lui aceste ispite, pe când se înomenise pentru noi, le-a învins. Moare, dar înviază. Se înalţă la cer, dar Îl trimite pe Duhul Sfânt ca să ne mângâie cu prezenţa şi inspiraţia Lui.

Noi însă, cel mai adesea, confruntaţi cu umilinţa, respingerea, abandonul, trădarea sau nedreptatea, ne scârbim. Filosofii existenţialişti găseau că cel mai specific termen pentru experienţa omului modern este "greaţa". Ne este "greaţă" de noi înşine, de semenii noştri şi de univers, până acolo unde ne dorim nu doar sinuciderea, ci dispariţia absolută, ca viaţa să nu mai continue sub nici o formă după moartea fizică. Orientalii chiar practică o disciplină mentală şi fizică foarte severă în scopul unei sinucideri spirituale, sperând la absorbirea conştiinţei lor în neantul beatitudinii Nirvana. "Distrugerea personalităţii umane", observa Mircea Eliade, este mijlocul prin care spiritul indian aspiră la dobândirea libertăţii absolute şi la reîntoarcerea în nefiinţă. Sistemul Yoga al lui Patañjali sau doctrina Samkhya sunt ilustrative în acest sens.

Şi cei care nu sunt adepţi ai religiilor orientale tind spre autodesfiinţare în mod sistematic. Mijlocul nu este însă yoga sau meditaţia, ci alcoolul, desfrâul, distracţia, repetiţia nesfârşită a unui act vicios, şi chiar cultura. "Omul sfârşit" al lui Papini avea ca obiectiv măcinarea progresivă a fiinţei sale prin oboseala studiului, prelungită până la leşin.

De ce nu ne răspunde însă Dumnezeu la această dorinţă a noastră de stingere a conştiinţei, de dispariţie totală, de a nu mai fi şi de a nu fi fost? "Dumnezeu nu îşi ia înapoi nici darul, nici chemarea" (Rom. 11, 29), ne spune marele Pavel. Dar acest răspuns nu ne mulţumeşte. În alt loc însă, Sfântul Apostol ne îndeamnă la săvârşirea unui omor asupra propriei noastre fiinţe: "Omorâţi mădularele voastre pământeşti". Care sunt aceste "mădulare", ne explică Pavel în continuare: "desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli" (Col. 3, 5).

Aşadar, binecuvântată este şi în creştinism dorinţa de distrugere, dar nu a personalităţii şi a conştiinţei de sine, ci a egoismului şi a patimilor. Stârpirea patimilor aduce liniştirea sufletească, moartea faţă de atracţiile lumeşti, cunoaşterea duhovnicească prin asceză şi iluminare. Nu mai dorim nimic pentru noi, suferim, dar pentru alţii iubim dezinteresat, fără egoism, suntem ca şi când nu am fi. Spre aceasta ne îndemna şi Sfântul Pavel: "Că vremea s-a scurtat de acum, aşa încât şi cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea. Şi cei ce plâng să fie ca şi cum n-ar plânge; şi cei ce se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura; şi cei ce cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni; Şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea. Căci chipul acestei lumi trece" (I Cor. 7, 29-31).

Însă această pace dumnezeiască adusă de omorârea acelui sine pământesc din noi cere efort, sudoare, lacrimi şi chin. De aceea, dintr-o comoditate egoistă preferăm autodistrugerea persoanei, înecarea conştiinţei, transa, păcatul. Or, soluţia creştină pentru a tămădui acea "voluptate a morţii" care ne cuprinde câteodată pe fiecare nu este distrugerea corpului fizic sau sinuciderea spirituală, demolarea personalităţii. Putem continua să trăim în trup, dar să fim morţi faţă de poftele lumii, să epurăm din noi patimile. Şi nu putem ucide altfel patimile decât răbdând crucea de fiecare zi.

Patimile pe care noi nu ne îndurăm să le omorâm ne ucid sufletele. Patimile ne cufundă în lehamite şi cheamă în noi setea de a nu mai fi.

Domnul însă nu încetează să rostogolească soarele pe cer în fiecare zi, indiferent de durerea care i-o provoacă răutatea oamenilor, aprinde stele pe bolta nopţii, ne suflă viaţa în nări, în fiecare clipă. Lui nu îi este lehamite.