„Cel mai mare premiu e să auzi un copil cântându-ţi muzica pe stradă“

Oana Nistor, 23 Ianuarie 2008

▲ Compozitor şi dirijor, artistul Sabin Păutza şi-a împărţit viaţa în două lumi, una românească, cu prieteni şi cu spirit înălţător, şi o alta americană, dragă maestrului pentru că i-a oferit un cămin, atunci când traiul în România devenise mult prea dur ▲ Compoziţiile sale au fost cântate în toată lumea, iar meritele i-au fost recunoscute atât în România, când i-a fost acordat premiul Academiei pentru „Ofrandă copiilor lumii“, dar şi în SUA, unde a primit cel mai mare premiu ce se poate acorda în materie de muzică clasică, „Martin Luther King jr.“, echivalentul Oscarului din cinematografie sau poate chiar mai mult ▲ Pentru maestrul Păutza, însă, zecile de premii primite nu depăşesc clipele de final al unei reprezentanţii, când publicul îşi exprimă gratitudinea prin aplauze îndelungi la scenă deschisă şi cereri de bis ▲ „Este mare lucru să vezi publicul că se ridică în picioare şi te aplaudă, însă cel mai mare premiu e să auzi un copil cântându-ţi muzica pe stradă. Şi mi s-a întâmplat acest lucru“, afirmă, în interviul acordat pentru „Ziarul Lumina“, maestrul Sabin Păutza ▲

Cum aţi ajuns în SUA?

Am avut o perioadă de vreun an şi jumătate când nu am putut să plec deloc din ţară, dosarul era oprit la Securitate, şi, după ce am umblat peste tot, din â66 şi până în â83, aveam corul meu, orchestră de cameră, în â83 sau â84 m-au blocat, nu am mai avut voie să plec. La un moment dat, m-au anunţat de la Ministerul Culturii şi de la Uniunea Compozitorilor să vin la Bucureşti, că mă trimit în Statele Unite cu bursă, îmi făcuseră alt paşaport, de serviciu. Când am ajuns acolo aveam 100 de dolari bani de buzunar, bilete de avion, scrisori, numere de telefon. Plecam pentru patru luni, într-un fel de schimb de experienţă practicat de pe vremea lui Nixon, nu ştiu exact, ei trimiteau un pictor, noi, un regizor, ei trimiteau un actor, noi, o balerină, era ceva de genul acesta. Am stat patru luni, m-am lămurit cum stă treaba, că nu suntem noi ultimii de pe pământ şi, având în vedere situaţia din ţară - în perioada aceea era rău de tot, începuseră să pună microfoane şi în bucătărie, aveam copii mici, nu se mai putea - am hotărât să rămân. Am rămas mai mult pentru copiii mei. De atunci nu am mai venit până după revoluţie, în martie 1990, când am reluat legătura cu orchestrele. Muzica mea fusese interzisă, scoasă de peste tot, de la radio, televiziune, bibliotecile conservatoarelor, însă nu mi-au distrus lucrările. Au fost puse pe cine ştie unde şi, când am venit în Iaşi, la trei luni după revoluţie, Val Gafta, redactor la radio, a dat toată ziua muzica mea la radio şi, la un moment dat, l-am auzit spunând: „Sabin Păutza este în ţară, a venit la Iaşi după 7 ani de exil, muzica lui a fost ţinută 7 ani într-un beci dar nu a fost distrusă“. După acest moment, muzica mea a fost repusă în drepturi, a revenit la radio, tv, conservatoare, filarmonici.

Maestre, cum aţi asimilat în creaţia dumneavoastră muzica americană?

Eram familiarizat cu muzica de jazz încă din liceu, când aveam trupa mea de dixieland, pe la 15 ani, am fost şi eliminat din liceu pe chestia asta, pentru că atunci nu făceai muzică americană. De altfel, Richard Oschanitzky a fost dat afară din conservator în 1958 pentru că a cântat la ambasada americană. Oschanitzky, cel mai mare compozitor al nostru, nu a terminat niciodată conservatorul pentru că l-au pedepsit pentru acest lucru. Şi nu numai pe el. Şi pe Mihai Ursachi l-a fugărit miliţia prin Copou. În fine, când am ajuns în SUA, am scris lucrări în stil american şi am ajuns să-i învăţ eu pe americani, venit de la 10.000 de kilometri, cum se cântă. Eram într-o biserică plină de americani de culoare, am scris o Misă cu iz de blues şi a trebuit să-i învăţ cum să o cânte, pentru că nu ştiau.

Cum sunteţi privit acolo? Cât de gustată este muzica dumneavoastră de către americani?

Pentru a răspunde la această întrebare ar trebui să mă laud... Sunt cetăţeam de onoare a oraşului Plainfield, New Jersey, sunt directorul Filarmonicii din Plainfield, cea mai veche filarmonică din New Jersey, figurez într-un volum care se cheamă „2.000 de americani notabili“ şi eu sunt singurul român de acolo, am luat şapte premii de compoziţie, inclusiv cel mai mare premiu muzical ce se poate lua acolo, „Martin Luther King jr.“, un fel de Oscar al muzicii, dar acum vin mai mult în ţară, am ieşit la pensie. Mi-am păstrat, la Filarmonica din New Jersey, doar funcţia de director artistic. Acolo mă duc şi îmi fac cele cinci concerte pe an, în rest, vin mai mult în ţară şi umblu teleleu prin toată lumea.

„Datorită compoziţiilor mele religioase,

în 6 săptămâni am obţinut «green card»“

Ce loc ocupă muzica religioasă în compoziţia dumneavoastră?

Am compus muzică religioasă şi atunci când nu era voie. De fapt asta m-a ajutat să stau în SUA. Aici am avut un prieten preot, care era profesor la seminar şi, care, între timp, primise o slujbă şi era preot la New Jersey. Şi atunci, ca să simplific formalităţile pentru azil politic, pentru că eu am cerut azil politic, acest preot, care şi acum îmi este prieten, a dat o declaraţie în care spunea că mă cunoaşte şi că am scris clandestin muzică religioasă, iar pentru acest lucru am fost persecutat în ţară. Datorită compoziţiilor mele religioase, în 6 săptămâni am obţinut „green card“ şi în doi ani ani cetăţenia americană, nu am mai stat la coadă. Când au venit copiii şi soţia, ulterior, aveam slujbă, aveam casă şi maşină, cont în bancă, aveam de toate.

Muzica religioasă am scris-o sub pseudonim, pentru că nu aveam voie, eram profesor la conservator, membru de partid. Scrierea acestor compoziţii m-au ajutat mai târziu în America. În România comunistă se cânta muzica mea la biserică, la mitropolie.

După momentul decembrie ’89 am compus muzică religioasă în mod natural; mai ales acum, în bisericile din Statele Unite, se cântă Misele mele. Am ţinut şi locul unui organist vreo 6 luni la o biserică, m-am împrietenit cu ei acolo şi după ce am plecat, cei de acolo puneau organiştilor condiţia să cunoască muzica mea, iar dacă nu o cunoşteau, îi puneau să înveţe.

Muzica religioasă ocupă, fără îndoială, un loc important în creaţia mea. „Simfonia sacră“ e făcută pe trei psalmi ai lui David. A fost o comandă din partea unei Filarmonici din State care îşi sărbătorea centenarul.

Mi-au comandat să scriu o simfonie corală, pentru cor şi orchestră, şi atunci mi-am ales trei dintre psalmii lui David, care mi-au plăcut cel mai mult şi am făcut această lucrare. Am făcut şi un disc cu Filarmonica din Bucureşti, „Simfonia sacră“ s-a cântat şi la Bucureşti, Timişoara în catedrală dar şi în America de mai multe ori. Este una dintre lucrările religioase, mari ale mele.

Care consideraţi că este cea mai complexă, completă compoziţie?

Asta nu am scris-o încă (râde). Pot să spun că „Ofrandă copiilor“ este una dintre lucrările mari, cel mai mult cântată. „Madrigalul“ a cântat-o de peste o mie de ori. Nu exista concert în lume unde să nu se cânte. Această lucrare este scrisă pentru copiii din toată lumea, în 24 de limbi străine. Le-aş numi lucrări de mare popularitate. Cvartetul de coarde nr. 4 „Ludus Modalis“ a fost cântat de „Cvartetul Voces“ de sute de ori, Bujor Prelipceanu mă suna şi îmi zicea că nemţii băteau din picioare ca la meci după ce cântau „Ludus Modalis“; adică succes din ăsta enorm. Însă eu consider că am lucrări foarte bune care nu sunt foarte popularizate, nu au luat premii speciale. De exemplu, „Ofranda copiilor lumii (Ala-Bala)“, scrisă în 1971, a luat premiul Academiei, premiul suprem, nu se poate un premiu mai mare în România.

Ce este mai important pentru dumneavostră: un premiu suprem, după cum l-aţi numit, sau un public aplaudând la scenă deschisă?

Şi premiul este important, însă este mare lucru să vezi publicul că se ridică în picioare şi te aplaudă, te opreşte pe stradă şi îţi spune că i-a plăcut muzica sau să auzi un copil cântându-ţi muzica pe stradă. Înainte de 1990 am scris aici, în Iaşi, 15 spectacole pentru Teatrul de Copii, un fel de opere pentru copii, actorii cântau la vedere. În 15 ani, unul după altul, la Teatrul de Copii... şi acum se mai cântă. Mergeam pe stradă şi auzeam un ţânc din ăla care fluiera melodia pe stradă. Ăla era cel mai mare premiu, să auzi un copil că îţi cântă muzica pe stradă.

„Muzica mea este românească, se simte acest lucru“

Ce infuenţă a avut muzica americană în creaţia dumneavoastră?

Într-adevăr în ultimii 15 ani pot spune că au ieşit nişte lucrări cu influenţe evidente ale muzicii americane. „Concert pentru saxofon şi orchestră“, care s-a cântat şi aici, este muzică americană, „Simfonieta“ este muzica americană. Misele sunt scrise în stil american, şi acest lucru s-a întâmplat pentru că am vrut eu să scriu aşa. În perioada aceasta americană eu am rămas român pe undeva, însă se vede clar că sunt influenţele americane, sunt voite, se remarcă, am asimilat cu plăcere lucrurile astea şi sunt conştient şi mulţumit că este aşa.

În ce măsură, în toată această perioadă americană, folclorul a rămas sursă de inspiraţie pentru lucrările componistice?

Folclorul rămâne 100% în compoziţiile mele, indiferent ce muzică aş scrie. Muzica mea este românească, se simte acest lucru. Nu pot scrie o pagină altfel, să mă eliberez de muzica noastră românească, niciodată. Nu am fost în stare să scriu o pagină fără ca folclorul să nu se regăsească, indiferent dacă era muzică uşoară, de jazz sau corală. Se simt influenţele româneşti. Au fost şi critici americani, unul care scria la „The New York Times“, un bătrânel simpatic de 80 de ani, care nu mă cunoşteau deloc, însă când au văzut o lucrare a mea au spus că este americană, însă scrisă de un român. Acest lucru se vede de la o poştă, pentru că omul îl cunoştea pe Enescu şi pe alţii, şi atunci a înţeles imediat că lucrarea nu poate fi scrisă decât de un român. Şi eu am luat asta ca pe un compliment.

„Cel mai bun cor din ţară este cel al Filarmonicii din Iaşi“

Aţi colaborat cu foarte multe orchestre şi coruri din ţară. Care ar fi cea mai preţioasă orchestră, şi cel mai profesionist cor?

Numai la Vâlcea nu am dirijat, în rest am fost peste tot. Cel mai bun cor la ora actuală din ţară este cel al Filarmonicii din Iaşi. Le-am spus-o şi lor. Până nu demult, cel mai bun cor a fost cel din Timişoara, însă din momentul când a plecat dirijorul de acolo a căzut foarte tare. În acest moment, de departe, corul de la Iaşi este cel mai bun. În ce priveşte orchestrele, cea de la Filarmonica Bucureşti este cea mai bună, însă şi Iaşul merge extraordinar, cred că este a doua din ţară la ora actuală.

„La mine în casă mobila e făcută de mine“

Cât de des veniţi în România?

Acum stau mai mult în România decât în State, mi-am făcut buletin şi de România, peste două săptâmâni mă sărbătoresc, fac 65 de ani şi am şapte concerte de dat în următoarele două luni. Am refăcut casa părinţilor şi acolo am un atelier de tâmplărie. Sunt cel mai mare tâmplar dintre bucătari (râde). Fac mobilă curbată, la mine în casă mobila e făcută de mine, dorm în pat făcut de mine, scaune, tot... Nici un tâmplar din România nu are un atelier cum este al meu de la Reşiţa. Eu tai cu laserul lemnul, nu cu fierăstrăul, cu precizie şi cu dragoste. Dacă mă întrebaţi de unde vine această pasiune, nu ştiu să vă răspund...

V-aţi născut la Reşiţa, aţi făcut studiile la Bucureşti, la Iaşi aţi locuit aproape 20 de ani, după care alţi 24 în Statele Unite ale Americii. Unde sunteţi acasă?

Când sunt aici vorbesc ca „pi cientru“, moldoveneşte, când mă duc la Oradea vorbesc ca acolo, numai limba regăţană nu o pot vorbi. Acasă mă simt în România, oriunde aş fi. M-a întrebat cineva în State: „Ţi-e dor de România, pe acolo pe unde umbli prin lume?“, la care eu i-am răspuns: „Mi-e dor de România şi când sunt în România“. Când mă duc în România, sunt acasă peste tot. Important este că am prieteni peste tot, care mă cheamă şi mă simt bine.

Sabin Păutza, de la „Animosi“ la „The Plainfield Symphony Orchestra“

Sabin Păutza s-a născut la Reşiţa şi încă din clasele primare şi gimnaziu a fost atras de domeniul muzicii, însă nu a fost lăsat de părinţi să urmeze Liceul de Muzică din Timişoara. Studiază muzica la Şcoala Populară de Artă, unde profesorii de acolo îi descoperă calităţile, fiind caracterizat cu „un simţ deosebit al muzicalităţii şi o ureche muzicală absolută“. Sabin Păutza a intrat cu bursă la Conservatorul „Ciprian Porumbescu“ din Bucureşti, unde a studiat, în paralel, dirijatul şi compoziţia. Din perioada de studiu în cadrul Conservatorului datează primele sale lucrări. Urmează perioada de 18 ani petrecută la Iaşi, până în anul 1984. este mai întâi asistent la catedra de armonie, după care, în calitate de lector, leagă prietenii cu marii profesori Ion Baciu, Vasile Spătărelu, Anton Zeman, George Pascu, Ion Pavalache şi Dimitrie Tăbăcaru.

La Iaşi, Sabin Păutza a înfiinţat propria formaţie „Animosi“ - după modelul „Madrigalului“ - care a devenit cel mai bun cor studenţesc din ţară. Din repertoriul formaţiei făceau parte peste 300 de piese, lucrări aparţinând unor compozitori francezi, italieni, germani, englezi şi spanioli din secolele XV-XVII, precum şi ale compozitorilor români din secolele XVII-XX, dintre care fac parte şi lucrările lui Sabin Păutza. La cursurile lui Sabin Păutza studenţii aveau ocazia extrem de rară de a asculta muzica lui John Lennon, Paul McCartney, Jimmy Hendricks, a formaţiilor Beatles, Rolling Stones. Maestrul Păutza, după cum singur ne-a declarat, a compus şi piese de muzică uşoară.

În 1970 studiază la Academia de Muzică Chigiana din Sienna, Italia, avându-i ca profesori pe binecunoscuţii compozitori Luciano Berio, Bruno Maderna şi Franco Donatoni. Intervalul dintre 1970 şi 1975 este considerat de S. Păutza cea mai fructuasă perioadă din viaţa sa, în care va compune multe lucrări, dintre cele mai importante din creaţia sa.

În 1984, după o perioadă când i se interzisese să mai părăsească România, Uniunea Compozitorilor îi oferă o bursă de studii de documentare pentru patru luni, în SUA. Cu această ocazie se hotărăşte să rămână definitiv peste Ocean, de acolo începând perioada americană cu o slujbă temporară de organist la o biserică. Îşi face debutul ca dirijor cu o lucrare proprie, „Haiku“, pe care a dirijat-o la Carnegie Hall, în ianuarie 1985, cu orchestra Universităţii din New York. În urma susţinerii unui concurs, reuşeşte să preia pupitrul celei mai vechi orchestre din New Jersey, „The Plainfield Symphony Orchestra“, şi funcţia de director muzical al acesteia, post pe care îl ocupă din 1986 până în prezent. De asemenea este director muzical, organist şi compozitor al bisericii romano-catolice „Holy Cross“ din Rumson, New Jersey. Este membru al Uniunii Compozitorilor Americani. A concertat împreună cu mulţi solişti români, dintre care pianistul Dan Grigore, Liliana Ciulei, Ionel Pantea (stabilit în Luxemburg), violonistul Şerban Lupu, pianista Gabriela Imre.

În SUA, Sabin Păutza se bucură de aprecierea care îi este oferită, fiind considerat unul dintre cei mai buni dirijori. Figurează în „Whoâs Who in Music“ publicat la Cambrige, Anglia, şi în volumul „2000 de americani notabili“, publicat de American Biographical Institute. Cea mai mare distincţie, însă, pe care o posedă compozitorul român este titlul onorific de „doctor în muzică“ oferită de către „The London Institute for Applied Research“, în 1996. Deşi face parte dintre compozitorii români plecaţi în străinătate, este deopotrivă o personalitate activă a vieţii muzicale româneşti, din 1990 fiind mereu invitat la concerte şi festivaluri din România, unde continuă colaborarea cu instituţiile muzicale din Iaşi, Bucureşti, Cluj, Craiova, Constanţa, Braşov, Timişoara.

„Simfonia Sacră“, la Filarmonica din Iaşi

Săptămâna trecută, maestrul Sabin Păutza a revenit la Iaşi, unde a dirijat propria compoziţie Simfonia nr.2 „Sacră“ pentru soprană, cor mixt, orgă şi orchestră. Sala de concerte a Filarmonicii a fost arhiplină, finalul fiind unul pe măsura spectacolului: aplauze la scenă deschisă timp de minute bune şi un bis de excepţie.

„Simfonia Sacră“, compoziţie cu temă religioasă, i-a fost comandată lui Sabin Păutza de către „Art Choral Society“ din New Jersey pentru sărbătorirea împlinirii a cincizeci de ani de activitate. Lucrarea a fost distinsă cu Menţiunea de Onoare la Concursul Naţional de Compoziţie ASCAP-Nissim şi prezentată publicului român în primă audiţie pe 30 mai 1996 la „Ateneul Român“.

Face parte dintre numeroasele lucrări ale compozitorului în care subiectul este religios, textul literar fiind varianta în limba latină a trei dintre Psalmii lui David: Dominus pascit me, De profundis şi Laudate Dominum pe care sunt construite cele trei mişcări ale lucrării.

Cele trei mişcări ale „Simfoniei a doua“, I - „Pastorala“, II – „Elegia“, III - „Laudae“, au un caracter contrastant, partea centrală constituindu-se într-un Requiem, aşa cum însuşi textul psalmului „De profundis“ îl sugerează în ultimele sale versuri: „Requiem aeternam dona nobis Domine, et lux perpetua luceat eis“, susţine însuşi maestrul în prezentarea Programului de sală a primei audiţii a lucrării Simfonia „Sacră“ de la Ateneul Român.

Câteva dintre cele mai importante creaţii ale lui Sabin Păutza

▲ Lucrări corale (a capella):

„Ave Maria“ (1958)

Suită de colinde („Florile dalbe“, „Romaniţa“, „Junii buni colindători“, „Mă luai luai“, „Noi umblăm şi colindăm“) (1967)

„Ofrandă copiilor lumii“ (Ala-Bala) (1971)

Suita Mărgana („Trandafir cu dor cu jăle“, „Strâgă nana, cine strâgă“, „Sări mândra“, „Velerim şi Veler Doamne“, poem coral) (1980)

„Lacul“ – madrigal pentru cor mixt (1983)

▲ Muzică de cameră (lucrări instr. pentru dif. formaţii):

Cvartet de corde nr. 1 (1969)

Laudae pentru 10 solişti (1972)

Cvartetul de coarde nr. 2 (Jocuri I) (1977)

Cvartetul de coadre nr. 3 (1979)

Chimes: „In Memory of Martin King Jr.“s (Jocuri V) pentru 3 instrumentişti (clopote de mână sau două grupuri de capne tubulare) (1995)

Cvartetul de coarde nr. 4 „Ludus Modalis“ (1998)

▲ Lucrări vocale şi vocal-instrumentale:

15 Musicaluri pentru copii

Opera „Poveste de dragoste“ (1980)

„Hayku“ – trei cântece pentru soprană şi orchestră (1981)

Missa Brevis pentru soprană, cor şi orgă (1982)

„Canti prophani“ – suită pentru cor de copii şi orchestră

„Mood Swings“ - minicantată pentru voce şi pian

The Lordâs Prayer (Tatăl nostru) – pentru voce şi pian

▲ Lucrări orchestrale şi concertante:

Musica per due (1970)

Cinci piese pentru orchestră (1972)

Jocuri I, II, III, IV

Simfonia nr. 1 „In memoriam“ (1982, revizuită în 1988-89)

Simfonia nr. 2 „Sacră“ pentru cor, soprană şi orchestră (1991-92)

Jubilee Simfonieta (1995)

Concert pentru saxofon şi orchestră (sopran, alto, tenor) (1995)

▲ Orchestrări:

Şapte cântece pe versuri de Clement Marot (Enescu)

Suita în re major op. 10 (Enescu)

Cvartetul de coarde nr. 4 „Ludus Modalis“ (1998)


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!