Reportaj
Cele trei praguri ale casei din „Vatra Hărmanului“

Cele trei praguri ale casei din „Vatra Hărmanului“

Dumitru Manolache, 21 Septembrie 2012

Nimic din existenţa ţăranului român nu s-a petrecut în afara legilor care-i guvernează petrecerea spre veşnicie. Satul tradiţional fiinţa după rânduieli nescrise, vii, care îl aşezau pe om într-o relaţie sacră, de pământ şi cer, cu pământul şi Creatorul, prin cele trei praguri majore ale vieţii lui: naşterea, nunta şi înmormântarea.

Această taină am resimţit-o şi noi, bieţi rătăciţi, ispitiţi încontinuu de încercările vremurilor, când ascunsul din noi a rezonat câteva clipe armonic, din fibrele-i atrofiate, cu pământul şi cerul, în ziua în care am păşit pragul celor trei praguri ale vieţii, sugestiv reconstituite în Muzeul Etnografic "Vatra Hărmanului" din judeţul Braşov.

"Îţi vine să nu mai pleci acasă, să tot stai, să te apuce veşnicia aici!", ne-a declarat domnul Adrian Micu, fondator al "Asociaţiei Vatra Hărmanului", custodele muzeului etnografic cu acelaşi nume din Hărman, sat aşezat de Dumnezeu în depresiunea Ţării Bârsei încă din începuturi, în clipa în care i-am vizitat muzeul, spre sfârşitul acestei veri.

Să rămâi în satul tău, să te apuce veşnicia, căci despre asta grăiesc cuvintele domnului Micu, este cea mai frumoasă declaraţie de dragoste a ţăranului român faţă de ţărână şi cer pe care am auzit-o rostită vreodată. Căci a rămâne pe loc înseamnă, implicit, veşnicie şi înveşnicire. Adică continuitate şi împlinire voită a vrerii şi Legii lui Dumnezeu, făcătorul tuturor celor văzute şi nevăzute. Or, tocmai prin această asumare majoră a fiinţării, ţăranul român s-a legitimat definitiv, ca parte vie, responsabilă şi slujitoare, în Creaţie.

În curtea casei lui Adam care ară ţarina Raiului

Intrăm în muzeu, direct din stradă, surprinşi că am păşit de fapt… într-o ogradă ce tocmai se pregăteşte să-l petreacă pe om… spre veşnicie!

"Avem aici, în acest spaţiu, un pridvor cu stâlpi sculptaţi în lemn cu motive vechi populare, ca la o casă ţărănească, sugerând un afară de casă. Adică o curte interioară. Aici chiar şi lucrăm cu copiii. Aceste multe ouă încondeiate, rămase de la expoziţia de Paşti, le-am lucrat aici şi nu le-am mai dat jos de pe pereţi. Sunt mai mult de 300.

Aşa am gândit acest spaţiu cu profesorul Ioan Sorin Apan, plecat dintre noi la ceruri, a cărui întâlnire a fost determinantă pentru mine, şi cu Toma Condrea, care a executat fresca de pe peretele de la apus, făcând astfel legătura între universul casnic, casa ţărănească şi casa mare, adică Creaţia lui Dumnezeu, reprezentată aici printr-o bucată de pictură bisericească unde întâlnim, jos, o galerie de sfinţi din tradiţa populară, şi sus, o icoană a Sfântului Ilie şi un Adam lucrând pământul. Că doar de acolo îşi trage ţăranul român obârşia.

Tot aici am amenajat o masă de pomenire, pentru că ieşirea omului din casă, prin moarte, precum şi ieşirea din lume, este sugerată de această masă cu colaci, cu forme rituale (am inventariat vreo 200), denumiri şi funcţii în ceremonialul de îngropăciune diferite, întâlnite în satele noastre", mărturiseşte Adrian Micu.

Jur-împrejur, semne ale credinţei şi ale sufletului permanent preocupat de curăţire şi înveşnicire. O filosofie unică, inconfundabilă, a omului de la ţară, despre viaţă, dincolo de timp, dincolo de zări. Se înalţă aici pomul împodobit cu oale, puse cu gura în jos, ca să nu intre duhurile în ele. Apoi, atârnând de pereţi, sute de ouă încondeiate din Ţara Bârsei. Printre ele, unul cu simbolul horei, ce aminteşte de "Hora de la Frumuşica", celebra piesă neolitică, mărturie a existenţei milenare a acestui dans pe meleagurile noastre. Timp, spaţiu, Dumnezeu şi nemurire dăinuiesc aici într-o spirală în curtea ţărănească din muzeu.

Intrarea în casă, ca păşirea în lume prin naştere

Intrăm în casă, "aşa cum intră omul în lume prin naştere", cum ne precizează gazda. O primă cameră, ce prezintă obiecte care au legătură cu acest prim prag al vieţii şi ritualurile legate de prunc, cum sunt legănuţul, copăiţa şi celelalte, care fac referire la prima scaldă şi la moaşă, personaj fundamental în viaţa satului, la ursitoare şi alte trepte şi obiecte ce ţin de lume: icoanele, straiele, lada de zestre, măsuţa, patul.

"Marea bucurie a mea este că mă aflu în preajma atâtor lucruri minunate şi a prietenului meu Marius Zervu, cu care am bătut satele, lucruri care sunt pentru noi ca sfintele moaşte ale neamului românesc. Îţi vine să nu mai pleci acasă, să tot stai, să te apuce veşnicia aici", spune domnul Micu.

Sala nunţii şi a şezătorii şi taina "camerei din faţă"

Păşim cel de-al doilea prag al vieţii, în sala nunţii, unde Adrian Micu şi Marius Zervu încep a cânta o horă din Maramureş, coborându-ne în timp şi în taină, transformându-ne în peţitorii miresei pe care o bănuim, ruşinată, îmbujorată la obraji, ascunsă pe undeva pe aproape.

"Această cameră este gândită ca spaţiu de horă şi de şezătoare, pentru că la şezători se şi dănţuia. Toate obiectele sugerează nunta. Avem aici cele două ulcioare de nuntă, de mire şi de mireasă, care vorbesc atât de sugestiv despre acest eveniment din viaţa omului. Destinaţia lor exclusivă era masa mare de la nuntă.

Dar găsim şi fusul, şi roata, şi războiul cu care se lucrau toate aceste frumuseţi de pe pereţi, nu numai cu mâinile, ci şi cu inima, bineînţeles", precizează gazda noastră.

De aici, păşim în "camera din faţă", unde se află încă o colecţie de ouă încondeiate, patul gătit cu perine, pe care nu dormea nimeni, niciodată, rămânând pregătit pentru oaspeţi, alte lăzi de zestre, multe haine, ii, pieptare, cămeşi pentru vreo 100 de persoane şi icoane.

În alte zone ale ţării, "camera din faţă" se mai numeşte şi "camera de dincolo" sau "camera curată". Aceasta este cea mai tainică parte a casei, întotdeauna curată, permanent în aşteptarea oaspetelui de departe, cel care vine "în numele Domnului", sau chiar Mirele însuşi.

Acest spaţiu poartă în sine pecetea unei sacralităţi aparte, căci nu întâmplător aici se păstrează lucrurile "curate", zestrea sau hainele de sărbătoare.

O frântură de eternitate pe care nu o mai înţelegem

Ne retragem după un timp, din timp, cu vâlvătăi de gânduri şi pace.

Am trăit pentru câteva momente, tainic şi profund, o frântură de eternitate pe care zbuciumul nostru cotidian, în aceste vremuri, o neglijează, o pierde, o zvârle inconştient în uitare, căutând-o apoi cu disperare, fără să-i cunoască chipul, fără să-i simtă răsuflarea. După care renunţă, mulţumindu-se cu veşnicia rătăcirii.

Casa, satul din Vatra Hărmanului, cu cele trei praguri, adânci cât viaţa însăşi, pe care le-am trecut fie şi numai pentru câteva minute într-un sfârşit de vară de foc, ne-au aşezat, paradoxal, în prezent. Căci trecutul lor ne-a revigorat spiritual, ne-a curăţat şi ne-a luminat la inimă pentru încă o zi, pentru încă un timp, pentru un azi, dar mai ales pentru un mâine, din ce în ce mai mult lipsit de repere.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!