Reportaj
Cetatea care a răsărit din apele Dunării

Cetatea care a răsărit din apele Dunării

Dumitru Manolache, 09 Decembrie 2012

Vipia din vară a secătuit cerul de ploi şi albiile râurilor de ape. Dunărea însăşi şi-a subţiat atât de mult curgerea în dreptul Călăraşiului, încât din străfunduri au ieşit la suprafaţă, arătându-ne, în splendoarea măreţiei lor, vechile ziduri ale cetăţii de la Păcuiul lui Soare.

Fenomenul, ce se petrece o dată cam la zece ani, ne-a permis, într-o zi la fel de secetoasă de octombrie, să păşim pe zidurile "Atlandidei" noastre, până spre mijlocul fluviului, să ne coborâm la baza turnurilor cetăţii care, nu peste multe zile, se va scufunda, din nou, ca o nălucă, în adâncuri.

Să vezi şi să trăieşti o minune nu-ţi stă la îndemână oricând. De aceea, când părintele arhimandrit Andrei, stareţul Mănăstirii Dervent, din judeţul Constanţa, ne-a propus să "păşim" peste braţul Ostrov, spre "jungla" de pe insula Păcuiul lui Soare, pentru a călca pe zidurile vechii cetăţi care răsăriseră din valuri până spre mijlocul Dunării, am sărit deîndată în barcă şi am pornit să vedem minunea. Drum scurt, de numai câteva minute, şi nerăbdarea ne-a fost satisfăcută din plin.

După ce am trecut de cotul insulei, am zărit zidurile la suprafaţa apelor. Ceva mai departe, unde fluviul este mai adânc, un vapor tocmai trecea peste latura de piatră a cetăţii scufundate, ce închidea, cândva, pe uscat, perimetrul ei rectangular.

Spre mijlocul Dunării, pe zidurile cetăţii

După ce Ion, barcagiul, a ancorat, am păşit pe o plajă cu nisip ca de aur, pornind pe sub mal până spre zidul cetăţii ieşite din fluviu, umplându-ne buzunarele cu cioburi de ceramică veche, ivite la tot pasul.

Şi, în timp ce călcam pe blocurile uriaşe de calcar ale zidurilor cetăţii scufundate, imaginându-ne istoria ca un uriaş ecran cinematografic, pe care se proiectau suprapuse imagini cu târgoveţi, soldaţi, corăbii burduşite cu amfore, turle de biserici vechi, chipuri uscăţive de călugări, care încărcate cu var, cu vase de lut şi fierăraie, animale răsucite în proţapuri, butii de vin şi multe alte scene, acoperite de zăngănitul unor arme şi vuietul unor bătălii nevăzute ce se prăvăleau din văzduh ca într-un sfârşit de veac, aflam de la părintele Andrei date istorice, reale, despre cetate. Date pe care le auzise cuvioşia sa de la regretatul profesor Petre Diaconu, cel care şi-a petrecut o mare parte din viaţă scormonind în trecutul acestei aşezări.

"Cetatea a fost construită între anii 972 şi 976, de către împăratul Ioan Tzimiskes, după războiul bizantino-kievean din 971, desfăşurat în faza finală la Silistra de astăzi, soldat cu înfrângerea kievenilor. A fost o fortăreaţă de apărare a cetăţii Durostorum de invaziile care veneau pe Dunăre. Domnul profesor spunea că primii stăpâni ai insulei ar fi fost dacii, apoi romanii şi bizantinii şi în cele din urmă românii.

Cetatea a fost zidită în stil veneţian, pe stâlpi de lemn înfipţi în mlaştină, pe care s-au pus, transversal, grinzi şi trunchiuri de stejar, peste care s-a aşezat zidul de piatră propriu-zis. Cel de incintă avea o lăţime cuprinsă între 8 m la bază, ajungând la 3-4 m către vârf. Din întreaga cetate se păstrează pe uscat a şasea parte, restul aflându-se sub apele Dunării. În mijlocul fluviului, peste zidul de vest al cetăţii, a apărut, acum vreo 20 de ani, o insulă formată din aluviuni. Acum are peste 1 km lungime. Arheologul Petru Diaconu i-a pus numele soţiei sale: Aurelia", ne spune părintele.

Ruinele din "junglă" şi biserica de sub ape

Privim uluiţi în jur şi nu ne vine să credem ce vedem, hotărând să lăsăm mai degrabă să vorbească fotografiile pe care le-am făcut.

Am pătruns apoi în cetatea de pe insulă, coborând până la baza zidurilor unde se deschidea debarcaderul, aflat pe latura de sud-est a incintei, flancat de o parte şi de alta de două turnuri patrulatere. Remarcăm cele şase fante tăiate în ziduri, deschideri prin care erau mânuite otgoanele corăbiilor ancorate.

Numărul mare de arme descoperite în această parte a dus la concluzia că aici se afla zona militară a cetăţii, unde era ancorată flota navală, care avea misiunea să împiedice inamicul.

Peste tot blocuri de piatră, urmele unor porţi de intrare, care se blocau cu drugi grei de lemn, ziduri acoperite parţial de nisip, înghiţite de pădurea luxuriantă, sălbatică, aproape de nepătruns, împletită ca o rogojină de perdeaua de liane.

"Dunărea îşi avea la vremea aceea cursul pe partea de sud-est a cetăţii, în timp ce astăzi trece pe partea de nord-vest, curs schimbat din cauza depunerilor aluvionare", ne precizează părintele.

Amestecul copleşitor de ruină, istorie şi vegetaţie, aerul tainic al locului, precum şi chipul crucii descoperite de profesorul Diaconu pe o cărămidă din cetate, ne duc cu gândul la sfinţenia locului. Mai ales că, aici, era convins domnia sa, cum sunt convinşi şi călugării de la Dervent, că se aflase misterioasa cetate a Vicinei, în care fiinţase prima mitropolie a Ţării Româneşti, în care păstorise Sfântul Ierarh Iachint. Alţi cercetători sunt de o altă părere însă, stabilindu-i existenţa la Măcin, Niculiţel, Mahmudia, Hârşova, Capidava, Cernavodă, Somova, undeva prin Albania sau Isaccea, ultima localitate întrunind mai multe opţiuni.

Dar indiferent unde s-ar afla adevărata Vicină, Sfântul Iachint i-a vizitat cu siguranţă şi pe creştinii din cetatea de la Păcuiul lui Soare. Nu se putea altfel. Pescarii din zonă spun că, înainte vreme, când apele Dunării scădeau foarte mult, zăreau sub oglinda fluviului ruinele unei turle. Acolo îşi opreau bărcile şi se rugau la biserica nevăzută, ca Domnul să le umple năvoadele.

Mai le spunea profesorul Diaconu călugărilor că "dervent" înseamnă "loc de trecere". Nu numai de trecere spirituală spre Împărăţia cerurilor, ci una foarte concretă: locul de trecere a Dunării peste biserica scufundată.

Spre mănăstire, din nou, cu istoria în faţă

După câteva ceasuri, ne-am întors la Mănăstirea Dervent, străbătând în sens invers drumul de apă, până la cel de piatră, de pe fundul vechiului fluviu, ieşit şi el la suprafaţă din cauza secetei, răcorindu-ne la izvoarele de la baza stâncilor ce se vor mai vedea doar câteva zile, după care vor fi înghiţite şi ele de ape.

Trecem pe lângă rămăşiţele unui vechi cuptor, în care se arsese cu secole în urmă ceramica. Apoi, din buza malului de pământ, părintele Andrei culege cu grijă câteva oase umane pentru a le înhuma creştineşte în cimitirul mănăstirii.

Iar noi încheiem acest drum în trecut, amintindu-ne de Sfântul Iachint, cel care, "păstor cel mare ai fost dăruit Ţării Româneşti… spre călăuzirea noastră şi spre întărire în dreapta credinţă", spunându-i lui: "Bucură-te, rugător neadormit pentru păstoriţii tăi!... Flacără nestinsă a rugăciunii şi a deplinei milostiviri!"


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!