Cetatea de strajă de pe Valea Caşinului

Constantin Gherasim, 26 August 2007

Se spune că balada „Mioriţa“ a izvorât din sufletul întristat al creştinului peregrin în căutarea mântuirii „pe-un colţ de rai“, în lumea împănată de tradiţii a Văii Caşinului, acolo unde, după mii de ani de istorie, un român avea să ajungă pentru a consemna în legendă, prin cuvinte simple şi tainice, destinul unui popor. Pentru trecătorul aflat în vizită pentru prima oară pe aceste meleaguri, aflate la marginea de apus a judeţului Bacău, gândul ce hotărniceşte sufletul nu poate fi decât unul. Nimic din ceea ce este frumos nu este străin acestor locuri. Un călător mai mistic ar putea spune că, în perindările sale pe pământ, Bunul Dumnezeu, prin suflare divină, a creat spre mângâierea unor oameni din Moldova, un ţinut al lor, Valea Caşinului.

Dacă nu ştiaţi, prin Pasul Caşin, se poate ajunge uşor în Transilvania. Pe aici au trecut de-a lungul secolelor căruţaşii interesaţi să-şi desfacă produsele, dincolo de munţii Vrancei. Aici a fost graniţa cu ţara de dincolo de păduri, când aceasta era stăpânită de Imperiul Austro-Ungar. Şi, tot pe aici s-a aflat şi linia frontului din primul război mondial. Ici-colo, pe marginea drumului mai străjuiesc, năpădite de buruieni, cazermate ridicate de Armata Română, în vremurile cînd ţinea piept trupelor germane. Aici te întâmpină şi apa Caşinului, al cărei nume nu se regăseşte în semnificaţie de „tulbure“, aşa cum s-ar traduce numele de „Caşin“. Dimpotrivă, este un pârâu limpede ca lacrima, în care, cu puţin noroc, poţi zări păstrăvii năzdrăvani, ce se ascund iute în clipa în care îţi simt privirea, urcând spre izvoarele din munţi. Pârâuaşul, neînscris, după zisele unora, în toate hărţile de geografie, pentru că este prea mic, curge lin prin Măgura Caşinului, Fata Moartă sau Clăbucul. Acestea sunt locuri în care istoria se întersectează cu legenda.

Bunăstarea gospodarilor din această zonă e lesne de înţeles. Şi-au păstrat şi astăzi îndeletnicirile patriarhale, între care, la loc de cinste, se află păstoritul. Chiar dacă acum copiii merg la şcoală în haine noi, iar bătrânii s-au adaptat vremurilor la capitolul îmbrăcăminte, farmecul costumelor populare încă dăinuie, iar gospodarii locului conservă la loc de cinste zestrea înaintaşilor. Spre deosebire de alte comunităţi rurale, gospodăria de partid şi cooperativismul comunist nu au afectat prea mult proprietatea privată din Mănăstirea Caşin. Aşa că, inclusiv în cei 50 de ani de comunism, oamenii şi-au putut vedea de treburile lor.

Întreaga vale a Caşinului se vede din clopotniţă

În inima comunei Mănăstirea Caşin se ridică unul dintre cele mai frumoase şi mai impunătoare monumente istorice ale judeţului Bacău. E fosta mănăstire Caşin, zidită în urmă cu 350 de ani, între anii 1653 - 1658, de voievodul Gheorghe Ştefan, despre care astăzi se ştiu puţine lucruri. Ea veghează ca un credincios statornic aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu. Călătorului, aflat în graba maşinii ori într-o vizită de admiraţie a peisajului, ce nu a scăpat altădată nici lui Vlahuţă, nu-i este greu să întrezărească, pe un mic platou, amplasat pe drumul ce străbate comuna, un ansamblu istoric a cărui imagine se aseamănă mult cu cea a Mănăstirii Secu sau Neamţ, respectiv ziduri groase, înalte, din piatră de râu, cu grijă şlefuite, având grosimea de peste un metru. Din inima lor răsare generos o turlă albă. Prevăzute cu creneluri de apărare, zidurile mănăstirii conferă o primă notă distinctă acestui loc.

Am păşit în sfântul lăcaş, nu înainte de a trece pe sub turnul clopotniţă, situat la intrarea din partea de est a incintei. Un turn nu foarte înalt, dar edificat într-o poziţie strategică. Aceasta întrucât, dacă urci, în spaţiul unde doar clopotul şi clopotarul îşi găsesc locul, ţi se oferă o imagine impresionată a întregii Văi a Caşinului.

Regele Ferdinand şi Regina Maria, fideli Mănăstirii Caşin

În acest turn, preotul Dan Miloiu a depus, spre păstrare, în speranţa creării unui mic muzeu, tronul Reginei Maria. „Vreau să fac şi aici un mic muzeu, aşa cum avem şi jos“, ne-a explicat preotul. Un jilţ de lemn, negru, simplu, în centrul căruia se mai păstrează chipul Mântuitorului. „Regina Maria a devenit o regină populară, cunoscută de toată lumea din această zonă. Oamenii o considerau ocrotitoarea acestor frumoase meleaguri, deoarece deseori îi proteja pe răniţii de pe front şi din spitalele de război. La sfârşitul războiului, regele Ferdinand şi regina Maria nu au uitat Mănăstirea Caşin. Se spune că în fiecare noapte de Înviere veneau aici însoţiţi de generalul Averescu şi istoricul Nicolae Iorga. Asistau la slujba religioasă, depuneau lumânări pentru cei morţi şi pleacau spre Oituz. În semn de respect, creştinii au făcut o strană regală destinată reginei“, ne-a povestit preotul Miloiu. De altfel, aşa cum aveam să mai aflăm, după primul război mondial, regina, în semn de preţuire faţă de acest lăcaş sfânt, a construit în Bucureşti o biserică ce poartă tot numele „biserica «Mănăstirea Caşin»“. Cloponiţa Mănăstirii Caşin mai poartă cu sine şi istoria neelucidată a unor actori ambulanţi de teatru de prin secolul al XIX-lea, care au jucat într-o piesă scrisă de Alecu Russo, în care era satirizat domnitorul Sturdza. Urmările suportate de soţii Teodorini au fost grele. Ei au fost închişi în acest turn.

Numele enoriaşilor pe pereţii bisericii

Am coborât încet pe treptele de piatră din turlă şi ne-am apropiat de fumoasa poartă spre cer, biserica satului. „Dacă o priveşti cu atenţie, există o similitudine mare cu biserica mănăstirii Golia din Iaşi, doar că nu se găsesc capitelurile acelei biserici. Se pare că pentru construcţia ei au fost aduşi aceiaşi meşteri“, mi-a zis preotul. Uşa de intrare în biserică e făcută din lemn masiv. A fost îmbrăcată în metal în urmă cu 170 de ani, după cum este inscripţionat. „Mănăstirea a fost transformată în biserică de mir în timpul lui Alexandru Ioan Cuza. În 1863, au fost secularizate averile mănăstireşti şi, între mănăstirile închinate grecilor se afla şi aceasta din Caşin. Când au plecat de aici, călugării greci au luat cu ei toate documentele, inclusiv cărţi de cult, icoane şi acte. De atunci până astăzi, biserica este una de mir“, ne-a explicat preotul paroh Miloiu.

Pictura bisericii, vie şi clară, o lucrare de licenţă de nota zece a unor tineri artişti, crează un interior impozant, îmbogăţind în mod evident frumuseţea bisericii. Interesant, faţă de comuniunea credincioşilor cu înaintaşii lor, este şi faptul că, pe porţiuni discrete de zid, au fost înscrise numele tuturor enoriaşilor din comună. Ca orice biserică veche, şi cea din Mănăstirea Caşin a avut de suferit de pe urma intemperiilor naturii. Nu atât de mult, şi asta graţie preoţilor vrednici care şi-au legat destinul de ea. „Părintele Marinel Ion a fost unul dintre cei care a contribuit iniţial la refacerea acestei biserici distruse de cutremurul din 1977“, m-a lămurit preotul Miloiu. Dar farmecul acestei foste mănăstiri nu stă doar în biserica ce poartă hramul „Sfinţii Voievozi“.

Ieşirea secretă din mănăstire

În spaţiul înconjurat de ziduri se află şi alte semne ale trecutului, nu doar biserica. La mijlocul aleii ce duce spre pridvorul sfîntului lăcaş, pe partea dreaptă, stă în picioare, în mod inexplicabil, zidul care a constituit altădată intrarea în beciurile domneşti. Pivniţele sunt ultimele vestigii ale palatului domnesc. Suficiente urme pentru a-ţi imagina cum arăta Mănăstirea Caşin, în urmă cu două-trei sute de ani. Ridicat din piatră masivă, ca şi zidurile din incintă, zidul are în centru, sculptată în piatră, stema Moldovei din vremea lui Gheorghe Ştefan, ctitorul bisericii. Istoricii susţin că este unul dintre puţinele monumente în aer liber ce păstrează această stemă, însemn al puterii voievodului, care a încercat în cei şase ani de domnie să ducă, fără succes, o campanie antiotomană.

Dincolo de această intrare se află beciurile. Dărăpănate, apăsate de pământ şi de trecerea timpului, nu mai au nici o şansă de a fi refăcute. „Din când în când mai vin copii din sat pe aici şi se joacă de-a v-aţi ascunselea. Oricum se pare că a existat şi o ieşire secretă din mănăstire care ducea tocmai sus, spre Măgura“, avea să mă lămurească preotul Miloiu.

Un muzeu al locului în curtea mănăstirii

Dacă frumuseţea beciurilor s-a topit de-a lungul veacurilor, mai tristă este imaginea palatului domnesc din care mai dăinuie câteva bucăţi de piatră presărate cu plante şi iarbă. Atât palatul domnesc, cât şi chiliile călugărilor care au vieţuit pe aceste meleaguri au fost distruse cu timpul.

Aşa că ne-am îndreptat paşii spre micul muzeu conceput de preot. Fără a avea pretenţii, în sala special amenajată, am putut vedea, agăţate de perete, câteva costume populare, specifice zonei. Părintele Miloiu le-a colecţionat de la oamenii din sat. Înaintea lor au fost aranjate câteva icoane vechi, „ce-a mai rămas în biserică şi ce-am mai putut găsi pe aici, deoarece multe au fost luate de greci, iar o parte au fost duse la mănăstirea Bogdana“, a mai spus părintele. Din peisajul muzeistic nu lipsesc nici fotocopii din ziare mai vechi sau mai noi ce amintesc de trecerea şi popasul familiei regale pe Valea Caşinului.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!