Charlie Chaplin, ultimul flaşnetar din Bucureşti

Raluca Brodner, 23 Septembrie 2008

Vasile Enişor este ultimul flaşnetar al Bucureştiului, inconfundabil, venit parcă din timp să ne convingă că nu trebuie să ne uităm nicicum tradiţiile, care includ şi vechile instrumente muzicale care au emoţionat şi vrăjit sufletul bunicilor şi străbunicilor noştri. I se spune Chaplin, pentru că poartă frac, are baston şi joben. Mai este poreclit şi Papagal, pentru că de la nouă ani creşte şi dresează păsările vorbitoare, în al căror efort zilnic constă bunăstarea familiei bucureşteanului.

„M-am născut la început de an şi noroc tot nu am. Mi se spune Chaplin, pentru că port frac, am baston şi joben. Sunt flaşnetar, meserie rar întâlnită în ziua de azi şi pe care am învăţat-o de la unchiul meu. Am doi papagali, Trandafir şi Patraulea. Cu ei îmi câştig bucata de pâine, cât să îmi pot ţine familia de pe o zi pe alta.“

Aceasta este, pe scurt, biografia lui Vasile Enişor, un om ieşit din timp, care îşi face veacul prin Valea Regilor, o cafenea din zona Victoriei din Capitală. Se plimbă cât e ziua de mare, asta când nu are treabă la Teatrul Naţional sau nu e prins în vârtejul promenadelor din parcuri, cu o flaşnetă mică, cât o cutie mare de pantofi, şi doi papagali-ghicitori pe băţ. Lumea îl opreşte, se amuză şi plăteşte stăpânului să primească din cutie câte o hârtiuţă cu „planeta“ sau norocul, trasă cu ciocul de unul dintre cei doi papagali dresaţi. La comanda lui Chaplin, papagalul mic, imaculat de alb, doar cu un zbenghi de galben în vârful capului, trage cu ciocul delicat hârtiuţa proorocitoare.

„Răvaşele au rămas de la Arghezi. Eu aşa ştiu că el a fost primul care a scris astfel de bilete. Acum eu compun răvaşele, dar mai păstrez câte ceva şi din conţinutul celor vechi. Farmecul trebuie păstrat. Sunt de amuzament. Nimeni nu crede în aşa ceva“, mai spune flaşnetarul Enişor, cu zâmbetul agăţat de mustaţa mică şi neagră, ca a îndrăgitului Charlie.

40 de mii de lei vechi prezentul şi 50 de mii lei vechi viitorul. Tariful include prezicerile în materie de loto, căsătorie, noroc. Aşa stă scris pe flaşneta maestrului. De fapt, e impropriu spus flaşnetă, pentru că ceea ce a rămas din ea e doar carcasa, bijuteria muzicală nu e funcţională. S-au dus vremurile când străzile Bucureştiului răsunau de acordurile metalice ale cutiei muzicale, cu o largă răspândire în secolul al XVIII-lea. Erau la modă pe la 1900 şi se vedeau şi prin anii ultimului război, purtate de bătrâni nevoiaşi ce le învârteau coarba (n.r.: mâner, manivelă). Erau o delectare pentru toţi, mic sau mare, cei ieşiţi la plimbare pe bulevard, dar mai cu seamă pentru bătrâni, emoţionaţi la auzul melodiilor din tinereţe.

Trandafir şi Patraulea, vedetele înaripate de pe flaşnetă

Astăzi a dispărut cu totul farmecul acelor vremuri. Iar tinerii nu mai ştiu ce este aceea o flaşnetă. Unii nici nu au auzit vreodată termenul. Poate de aceea se uită atât de curioşi la maestrul Vasile când îşi face apariţia pe străzi, în cafenele sau parcuri cu cutia cu patru aripi, atârnată de gât. E un împătimit al meseriei moştenite din familie, de care a prins drag de la vârsta de nouă ani. Nici până astăzi nu a obosit să-şi petreacă zilele hai-hui, cu papagalii lui dresaţi pe băţ. De câştigat, câştigă sume modeste: „Nu se câştigă atât de bine, dar de nevoie… Între timp, mai colectez fiare, sticle de plastic. Pe zi, câştig 200-300 de mii lei, bani vechi. Lunar, ajung la o sumă de 6, chiar 7 milioane. Cei mai mulţi admiră papagalii decât să îşi afle viitorul sau prezentul“.

Trandafir şi Patraulea, cele două vedetele înaripate, sunt în grija flaşnetarului de doi ani. La fel ca şi generaţiile înaintate, Charlin de Bucureşti i-a cumpărat de la un păsărar, după cum el însuşi spune. I-a hrănit, i-a îngrijit şi i-a învăţat cu răbdare şi tact să tragă bileţele. Şi cu câtă sudoare şi sacrificiu au fost cumpărate păsările…

„Un papagal costă 800 de mii de lei vechi, neînvăţat. Am avut multe generaţii de papagali. Am avut şi papagali mai mari, mai frumoşi, dar i-am vândut când aveam nevoie de bani“, se spovedeşte flaşnetarul, agitându-şi mâna pe baston. Devine şi mai precipitat în exprimare când îşi aduce aminte de vremurile comunismului, când măsurile impuse de Poliţie erau drastice: „Pe timpul comuniştilor, lucram mai pe ascuns. Chiar dacă şi ei îndrăgeau papagalii, nu arătau asta. Unii dintre ei erau foarte sadici. Luau papagalul de pe băţ şi dădeau cu el de pământ. Mi s-a întâmplat de sute de ori. Acum sunt mai înţelegători“ .

„Nu m-am lăcomit niciodată“

Chiar dacă îşi duce zilele de pe azi pe mâine, Vasile Enişor este mulţumit cu traiul lui în Bucureşti: „Aşa greu cum e, m-am obişnuit aici. Unde să merg în altă parte? Aş fi putut să merg în Spania sau în Franţa. Am zis, întotdeauna, că pe pământ românesc e mai bine decât oriunde. Nu m-am lăcomit niciodată. Doar în Turcia am fost, că am nevastă turcoaică“.

Ceea ce-l ţine vesel şi optimist este pasiunea pentru meseria pe care o practică şi nevoia de a fi tot timpul printre oameni. Nu există satisfacţie mai mare decât cea când îi vede zâmbind sau când se trezeşte cu o hoardă de prichindei în jurul lui, amuzaţi de micile vieţuitoare.

Este ultimul flaşnetar al Bucureştiului, incofundabil, venit parcă din timp să ne convingă că nu trebuie să ne uităm nicicum tradiţiile, care includ şi vechile instrumente muzicale care au emoţionat şi vrăjit sufletul bunicilor şi străbunicilor noştri.

Tocmai de aceea, Vasile este foarte convins în ceea ce spune: „Eu nu sunt legat de nimic pe lumea asta. Dacă n-aş avea papagalii, eu n-aş avea viaţă. Au fost momente când nu am avut papagali. Au fost confiscaţi. Un poliţist. Apoi altul. Am fost nevoit să mă duc să cerşesc, să adun fiare, ca să îmi cumpăr papagal. A fost greu. Chiar dacă cineva mi-ar spune să nu mai fac lucrul acesta, nu aş putea. Prefer să mor decât să las fracul, bastonul, drumurile şi fericirea pe care le-o aduc oamenilor“. Mai mult decât atât, de cât timp are de-a face cu oameni de toate categoriile, Vasile flaşnetarul a învăţat că, pe oriunde ar trece, trebuie să lase loc de bună ziua. Că nu e cazul să răspundă provocărilor unora sau altora, rău in-tenţionaţi: „Eu merg înainte, cu papagalii. Omul rămâne pe locul lui. Nu oblig pe nimeni să cumpere, să râdă. Viaţa merge înainte pentru fiecare dintre noi“.

Ştefan Iordache, maestrul care i-a câştigat inima lui Chaplin

Întreţinerea pe lună a unui papagal costă cinci sute, şase sute de mii (ROL). Îi hrăneşte cu ovăz, seminţe şi le dă mai tot timpul vitamine. Sunt păpuşile lui pe care le iubeşte. Le îndrăgeşte pentru că sunt drăgălaşe şi pentru că, de fapt, în efortul lor zilnic constă bunăstarea familiei bucureşteanului. Cine se mai gândeşte şi cine mai are răbdarea în ziua de astăzi să strângă ban cu ban folosindu-se de asemenea trucuri mărunte? Numai un om căruia să-i placă ceea ce face şi care să aibă tăria de a îndura arşiţă, frig şi indolenţa unora. Pentru toate astea, Vasile Enişor are un singur antidot: indiferenţa.

Papagal, porecla după care este cunoscut în întregul Bucureşti, a avut pe timpuri şi şoricei dresaţi, care trăgeau bileţele. A fost şi aceea o perioadă frumoasă din viaţa sa. Experienţe interesante.

Dar tot mai dragi îi sunt papagalii. A avut un papagal pe care l-a închiriat Teatrului Naţional timp de şapte ani pentru piesa „Take, Ianke şi Cadâr“. Pe Trandafir, săracul. A murit demult. Câştiga 350 de mii, lei vechi, pe reprezentaţie. Graţie păsărilor sale, Papagal a devenit o prezenţă obişnuită a teatrului.

L-a cunoscut pe regretatul Ştefan Iordache, de la care a tras numeroase învăţăminte şi cu care vorbea de parcă i-ar fi fost frate. Maestrul a fost omul şi artistul care i-a câştigat inima lui Chaplin, însă nu uită să amintească respectuos şi de alţi actori mari, pe care îi respectă şi cărora le poartă o recunoştinţă adâncă, chiar şi pentru simplul fapt că el, un simplu flaşnetar, primeşte atenţia şi cuvintele lor.

În Valea Regilor, lumea începe să se împuţineze, încet, încet terasele se golesc şi deîndată ce se ridică de pe scaune, fiecare admiră papagalii dresaţi, le vorbeşte sau îi fotografiază.

Omul aproximează ora exactă după vremea de afară, care dă semne de întunericime. Nu îşi poate lua rămas bun fără să se destăinuie: „Mi-aş dori să am o flaşnetă şi doi papagali vorbitori, mai mari şi mai frumoşi. Ar fi mai atractivi“. Cine ştie, poate într-o zi o să-l audă cineva…


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!