Repere şi idei
Chemarea baştinei neuitate

Chemarea baştinei neuitate

Grigore Ilisei, 15 Mai 2018

În 1994, meşterul Ion Grigore, inegalabilul rapsod în culoare al spiritualităţii româneşti, nota în Catalogul expoziţiei din acel an al mai tânărului său confrate Mihail Gavril, originar din aceleaşi ţinuturi fălticenene, câteva rânduri cu răsunet tâlcuitor: „Gavrilă, dacă ai plecat la drum, să nu uiţi niciodată de unde ai plecat. Să te uiţi în urmă şi să nu pierzi din ochi dealul Fălticenilor. Marii Sfinţi Voievozi Mihail şi Gavril îţi vor fi călăuze, de strajă la margine de «drum». Cu ajutorul lor să ţii calea dreaptă…”

Era un sfat de înţelept, de care călătorul cel tânăr, pornit în lume în spate ori la oblânc cu şevaletul, penelul, paleta şi creioanele colorate sau de grafit, a ţinut cont ca de o pravilă sfântă. A făcut-o nu doar impulsionat de vorbele unui artist cu mai mare experienţă şi cu o intuiţie de dascăl haristic, ci şi din porniri lăuntrice genuine. Cum ar fi putut uita toposul Fălticenilor, cel atât de stimulator pentru un artist prin poeticitatea şi pacea sa cu sonorităţi ca de veşnicie? Era el însuşi fructul acestuia şi primise în dar odată cu venirea pe lume în aceste locuri o lentilă fermecată.

Prin ochiul acesta magic, realitatea se revela în frumuseţea ei cea tainică. Tot aici, la Fălticeni, dobândise cultul meşteşugului, încarnat de tatăl său tâmplar cu nobleţe de breslaş. Copil fiind, lua creionul după ce tatăl lui îl scotea de la ureche, lăsându-l pentru un timp hodinei, şi trăgea cu el linii, dând la iveală universuri ce creşteau din închipuire. Părintele le privea uimit uneori, dar nu punea mare preţ pe aceste năzbâtioase plăsmuiri ca din fir de păianjen. De cele mai multe ori folosea hârtia cu desene ca să-şi împacheteze gustarea cu care pleca zilnic la atelier. Acele „mâzgăleli”, cum obişnuia să le catalogheze tatăl, au stârnit interesul şefului său, care i-a spus că joaca de-a linia şi volumele odraslei sale merită mai multă atenţie. Îndemnat să o bage în seamă, Gavril seniorul şi-a trimis băiatul la studii de artă plastică la Suceava. Acolo s-a dovedit repede că ceea ce părea doar înclinaţie era în fapt talent veritabil. Şcolarul Mihail Gavril colora cu har şi ştia să dea viaţă celor înconjurătoare, în creaţiuni semănând cu acestea, dar dezvăluindu-şi splendoarea aidoma unei corole ce-şi arată miezul de ne­stemat în lumina solară.

„Mihail Gavril s-a născut pictor”

Din acest punct a început a se contura drumul de urmat. Mihail Gavril, călăuzit de cei doi arhangheli străjuitori, unul mânuind floarea sabiei, altul purtând graţios tija şi cupa crinului alb, a străbătut calea, defel lină şi uşoară, privind mereu înainte spre ţinta de atins şi având tot timpul mare grijă să arunce ochii în urmă, nu cumva să-şi uite rădăcinile, izvoarele, extrăgând din vatra originară energiile trebuitoare spre a birui. Şi fost-a nevoie de fiecare picătură de sevă. În lupta sa necontenită în căutarea luminii, Mihail Gavril, asemenea lui Făt-Frumos, a apelat la toate resursele ca să înfrângă balaurul, adică resemnarea, mulţumirea de sine, blazarea, ce-l pândeau din umbră. De multe ori, spectrul renunţării s-a profilat, dar el n-a deznădăjduit. N-a intrat dintr-o ochire la dorita şcoală înaltă a învăţământului artistic de la noi, Institutul „Nicolae Grigorescu”. Nu s-a dat însă defel bătut. A petrecut zile şi nopţi lângă meşterii cei mari ai Bucureştilor şi a furat meşteşugul, exersând apoi în prelungi şederi în atelierul propriu cele învăţate, lucrând neostenit cu răbdare, tenacitate şi vie dorinţă de rostire proprie. Nu s-a mulţumit să urmeze numai Facultatea de Arte Plastice „Luceafărul”, prima academie de artă privată de la noi. Imediat după absolvirea cu succes a acesteia a intrat şi la „Grigorescu”, unde eşuase cu un deceniu în urmă. A finalizat cu brio şi această elevată şcolaritate.

Toată această târzie şcolire academică a fost una benefică. I-a îngăduit cu maturitatea vârstei să-şi structureze mai în cunoştinţă de cauză viziunea, stilul, poetica, valorificându-şi ingenios calităţile, cele ce-l îndreptau nu înspre un experimentalism manifest, ci spre albia clasicităţii cu accente de modernitate. A reuşit pentru că, potrivit remarcilor unuia dintre criticii constanţi şi comprehensivi ai picturii sale, Corneliu Antim, „Mihail Gavril s-a născut pictor, aşa cum alţii se nasc luptători sau contabili”. Viziunea, stilul, ce-l definesc pe artist, s-au cristalizat în timp prin fructificarea darurilor cereşti. Moştenise din tată în fiu o lectură poetică a universului. Se ivise pe lume cu simţul culorii şi fusese hărăzit cu arta aşternerii pe hârtie a liniei povestitoare. Aceste virtuţi constituiau un fundament solid pe care-l putea construi original şi viabil. În acelaşi timp fusese înzestrat cu capacitatea invenţiunii şi găsirii soluţiilor şi formulelor cele mai neaşteptate.

Astfel s-a modulat discursul său plastic, cel al unui zugrav al naturii şi omului în transcripţiuni metaforice, poetice, ce redau înconjurimea în splendoarea sa revelată, văzută dincolo de „hotarul nevăzut”, cum se intitulează inspirat una dintre expoziţiile sale.

Ca să scoată la lumină această vedere reflectată în oglinzi sufleteşti interioare, trecute şi prin filtrele raţionalităţii, pictorul şi-a făurit nu rareori unelte proprii. A născocit adeseori, utilizând mijloace neconvenţionale, investite cu totul alte meniri şi rosturi. A pictat pe glaspapir cu granulaţie mică, conferind suprafeţelor cromatice preţioase luciri minerale. A zugrăvit pe piele, tablă, convertind expresiv suprafeţe amorfe. A netezit asperităţile dintre masivitate şi miniatural. A armonizat elemente dihotomice, dezghiocând, desferecând şi iluminând ascunzişuri de nepătruns. Mai mult a împreunat modalităţi de expresie artistică răsăritene cu altele occidentale, într-un dicteu cu nuanţe româneşti. A săvârşit lucrând ritualic şi pictând precum Luchian cu sufletul, potrivit remarcilor unui alt spirit tutelar, pictorul Traian Brădean. Mihail Gavril s-a deschis şi spre pictura de idei, cultivând-o prin abordări transcendentale, oficiind mistuitor şi fericit actul creator.

Aşa au prins contur peisajele autohtone, sacre şi laice, cele de la Balcic şi din Ţara Sfântă, din Occidentul măreţelor catedrale. Le-a pictat pe toate cu trăirea de acasă, acel acasă pe care nu l-a uitat nici o clipă, la îndemnul părintesc al lui Ion Grigore. Semn că nu l-a şters vreun moment din inimă e Cuibul Liniştii creat în baştina de neuitat a Antileştilor, din preajma Fălticenilor, unde se retrage ca într-un eden din Bucureştii cei neurastenici. Acelaşi semn al statorniciei îl tălmăceşte şi expoziţia omagiu cu care a venit la Fălticeni în acest an, la Muzeul „Ion Irimescu”, ca să-l cinstească pe meşterul meşterilor, al cărui izvor e tot pe valea Şomuzului, în cuprinderea Preuteştilor, la Arghira. Mihail Gavril a răspuns astfel smerit chemării baştinei neuitate.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!