Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Chemarea Providenţei

Chemarea Providenţei

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Grigore Ilisei - 14 Noiembrie 2016

Nu mai eram prin părţile Fălticenilor ca vieţuitor, ci doar adăstam în scurte popasuri acasă, în târgul meu drag, când a venit pe lume, în urmă cu 50 de ani, la 13 noiembrie 1966, Cristinel-Gabriel Aioanei, Preasfinţitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor. Mă statornicisem în cetatea Iaşilor îndată după terminarea facultăţii la Universitatea „Cuza”. În drumurile mele pe la vatra părintească am prins a auzi din istorisirile părinteşti câte ceva despre familia de rădăşeneni de ispravă Aioanei, stabilită în Fălticeni aidoma atâtor oameni ai satului pe care colectivizarea forţată îi scosese din rosturile lor. Vrednicii gospodari ai familiei Aioanei erau parohienii tatălui meu, părintele Ilie Ilisei, la Fălticenii Vechi. Elena şi Miron Aioanei nu doar luau parte duminică de duminică şi sărbătoare de sărbătoare la slujbe, nu numai se mărturiseau şi erau împărtăşiţi de părintele meu, dar la fel cum se petrecuse şi la Rădăşeni, în spiritul unei nobile tradiţii, ei şi-au oferit cu generozitate sprijinul, dăruind Bisericii Fălticenii Vechi, aflată în restaurare, truda braţelor, isteţimea minţii şi danii din avuţia lor. Miron Aioanei a fost ales în Consiliul parohial şi un timp a îndeplinit şi magistratura de epitrop. În acest duh, Elena şi Miron şi-au crescut şi copiii. Unul dintre aceştia, băiatul cel mai mic, a trecut la cele veşnice la doar patru ani. Această dramă l-a marcat dureros pe fiul cel mare, Cristinel-Gabriel. În momentul acela de neuitat se pare că a răsunat limpede şi adânc în fiinţa sa chemarea Domnului.
Părintele Ilie a perceput în înţelesurile lor intime trăirile şi căutările ce prindeau să se înfiripe în frageda alcătuire care era încă Cristinel-Gabriel. I-a deschis uşa Altarului şi l-a poftit înlăuntru şi atunci poate copilul s-a gândit la purtarea Mântuitorului la Templu. La 11 ani, în 13 noiembrie 1977, ziua sa de naştere, zi încrustată cu semne de neşters în amintirea sa, ipodiaconul Cristinel-Gabriel, postură în care se afla drept răsplată a credinţei şi devoţiunii, a purtat cârja Mitropolitului Teoctist al Moldovei, care oficia, înconjurat de doi arhimandriţi din Muntele Athos şi mulţi preoţi şi diaconi, prima slujbă de târnosire ca Întâistătător în scaunul de la Iaşi, resfinţind Biserica Fălticenii Vechi, reînnoită şi prin strădaniile părinţilor săi. Au fost clipe unice pentru băiatul care abia deschisese ochii asupra lumii, maturizat însă precoce de tragedia pierderii neaşteptate a mezinului familiei.

Atunci, îmi place să cred, glasul chemător al Providenţei a sunat răspicat şi desluşitor în sufletul cel curat ca ceara prisăcii. Acea voce îl îndemna să o ia pe calea slujirii credinţei. Cel care îi adresa chemarea se grijea să nu-l lase să rătăcească cumva pe drumul nu uşor de străbătut înspre acea culme. Domnul i-a trimis, pe lângă călăuzele de până atunci, bunii săi părinţi Elena şi Miron, alături de asprul, dar dreptul părinte Ilie, alţi sfătuitori şi îndrumători care i-au luminat rând pe rând suişul. La Fălticeni, în anii şcolarităţii gimnaziale şi ai primei trepte liceale la „Nicu Gane”, s-a bucurat de poveţele şi afecţiunea caldă a unor dascăli, pe care Preasfinţia Sa nu conteneşte să-i pomenească cu reverenţă, să se roage pentru mântuirea lor şi-i descrie ori de câte ori se iveşte prilejul cu un colţ al inimii, zugrăvindu-i în portrete în cuvinte ca pe nişte modele cu străluminări iconice. Providenţa l-a adus încă din fragedă adolescenţă în preajma unor oameni aleşi, din înţelepciunea cărora a avut norocul să se împărtăşească de la vârsta aceasta a modelării spirituale. Sub astfel de auspicii s-au înscris întâlnirile cu adevărat providenţiale cu Stela şi Vasile (Lala) Lovinescu, cei care i-au revelat devreme strălucirile diamantine ale comorilor intelighenţiei. La Mănăstirea Neamţ, la Seminar, unde a intrat ca elev după un exigent concurs de admitere, s-a bucurat de arta pedagogică şi cărturăria unor dascăli de poveste, precum părinţii profesori Ioan Ivan şi Constantin Cojocaru. În acelaşi timp a avut privilegiul să se adape la izvoarele proverbialei înţelepciuni a unor monahi paradigmatici ai isihasmului românesc. A cunoscut pe viu cum se întrupează sfinţenia şi harul în călugări ca Paisie Olaru sau Cleopa Ilie. Cu exemplul lor în minte nu i-a fost greu să se încredinţeze că în monahism e sortit să se întemeieze. Domnul a rânduit ca la slujba intrării sale în călugărie, la 1 februarie 1989, la Mănăstirea Neamţ, să oficieze, aşezând un sigiliu princiar, una dintre figurile emblematice ale Ortodoxiei româneşti, arhimandritul de atunci Bartolomeu Anania, aflat la Mănăstirea Văratec, în casa Vlădicăi Partenie Ciopron, care îi lăsase în folosinţă un apartament transformat în altarul său de citit şi scris.

S-a aşternut de atunci pentru tânărul monah o cale regală pe care ucenicul a umblat cu smerenie şi vrednicie. Climatul Lavrei Neamţului a fost unul stimulator şi a clădit temeliile. Aici s-au manifestat şi înfăptuit primele aspiraţii de a se situa şi nevoi în duhul monahismului paisian şi de a se emancipa aidoma înaintaşilor săi iluştri ca om al cărţii şi învăţăturii înalte. Studiile universitare de teologie începute la Bucureşti şi terminate la Iaşi l-au înzestrat cu uneltele trebuitoare lucrării cărturăreşti. Slujitorul la Altar avea viers şi iscusinţa rostirii cuvântului omiletic. Răzbătea din glăsuire şi cuvântare sensibilitatea de moldovean din Ţara de Sus. Aceste haruri au fost repede observate şi au constituit pricina chemării sale în obştea slujitorilor Catedralei Mitropolitane a Iaşilor, diriguită ca Mare Eclesiarh de un personaj legendar, arhimandritul Partenie Apetrei. Severitatea lui proverbială, dar şi profesionalismul exemplar şi-au pus amprenta asupra personalităţii aflate în plin proces de cristalizare a celui care în timp a urcat trepte pe care alţii nu le ating o viaţă. În martie 2002, Mitropolitul Daniel l-a hirotesit arhimandrit. Influenţa înaltului ierarh în devenirea tânărului teolog şi în construcţia personalităţii sale polivalente, de slujitor vocaţional, de ştiutor al Psaltichiei, de deţinător de demnităţi eclesiastice şi râvnitor truditor al cărţii şi scrisului, a fost cu adevărat covârşitoare.

Părintele Timotei s-a alcătuit, totodată, ca om al Bisericii, la confluenţa a două mari figuri, Patriarhul Teoctist, cel de care se legase cu iubirea inimii încă din acel an de răscruce 1977, când îi ţinuse cârja la resfinţirea de la Fălticenii Vechi, şi Mitropolitul Daniel, Patriarhul de azi, în umbra căruia a crescut şi a deprins marile învăţăminte ale misiunii ce o avea de îndeplinit.

În alambicul făpturii Preasfinţitului Timotei s-au decantat de-a lungul vieţii multe din însuşirile de preţ cu care i-a fericit Dumnezeu pe pământeni. Dinamismul faptei şi acţiunii face casă bună în fiinţa sa cu iubirea aproapelui, cu facerea neostenită a binelui, iar spiritul iscoditor al căutătorului apei curate a izvoarelor se împreună armonios cu emoţia mereu reavănă în faţa naturii, a frumosului, cu lirismul de aleasă factură. Toate aceste trăsături de personalitate translează în actul sacerdotal, în lucrarea de ierarh şi în cea de mânuitor al verbului. Pe acest din urmă tărâm, Prea­sfinţitul Timotei Aioanei vădeşte o fervoare impresionantă. Se străduieşte să scoată la lumină râvna înaintaşilor, nu pridideşte să caute şi să găsească temelia pe care se ridică zidirea de azi a Bisericii. Umblă pasionat după tezaure bătrâne şi, fericit când le descoperă, ni le înfăţişează cu veşmânt preţios scripturistic, desluşindu-le tâlcul şi folosul pentru ziua de azi. Condeiul lui e tot mai ager, dar şi substanţial, pentru că se bizuie pe documente, unele de mare valoare. În scriitura sa meşteşugită, Preasfinţitul Timotei s-a consacrat ca un căuzaş al celor uitaţi, făptuitori de bine şi ctitori ai edificiului Bisericii. E un monograf dăruit al locurilor şi oamenilor, nu doar al celor din ţinutul Fălticenilor, cum se intitulează una din cărţile sale, ci al tuturor locurilor pe unde i-a fost dat să treacă, toposuri marcate de semnele frumuseţii săvârşite prin osârdia unor semeni ai noştri îna­intea cărora se cere să ne plecăm frunţile. E pilduitoare în această privinţă seria bogată de tipărituri consacrată ctitoriilor şi slujitorilor din Arhiepiscopia şi cetatea Bucureştilor, unde îşi desfăşoară activitatea rodnică ca ierarh şi unde a fost mai înainte Mare Eclesiarh al Catedralei Patriarhale şi Exarh al Arhiepiscopiei Bucureştilor. Şi popasul la Ierusalim, ca Superior al Aşezămintelor Româneşti în Ţara Sfântă, a fost unul mănos. A contribuit la reînnodarea legăturilor cu Patriarhia Ierusalimului şi ne-a dăruit o frumoasă carte închinată acestor zidiri româneşti, cărora le-a creionat istoria ce-şi trage firul din caierul unor testimonii de arhivă identificate cu acribie pentru prima oară şi riguros cercetate.

Chemarea Providenţei a răsunat cu ani în urmă în lăuntricitatea fiinţei sale copilăreşti. Atunci s-a cuibărit acolo sămânţa credinţei şi a găsit locul prielnic răsăririi, creşterii şi pârguirii. La o jumătate de veac de existenţă, Preasfinţitul Timotei Prahoveanul a răsplătit prin ofranda faptelor sale chemarea Providenţei şi dragostea părintească a călăuzelor cu care Dumnezeu l-a norocit pe parcursul vieţii. Toţi aceşti mentori au deplina îndreptăţire să fie mândri de lucrarea sa şi, de i-ar fi alături, i-ar dori, de bună seamă, ani buni, cu sănătate spre a duce mai departe chemarea Providenţei.

La rându-mi, rostind aceeaşi firitisire şi lăsând slobodă imaginaţia, îmi închipui cât de bucuros ar fi fost tatăl meu, preotul Ilie, să fi apucat să vază ce a ajuns şi de ce înfăptuiri s-a învrednicit copilul pe care l-a primit în Altar, zărind cum scânteia în ochii lui Lumina cea Preacurată a Dumnezeirii.