Oltenia
Chemaţi să intrăm în corabia Bisericii

Chemaţi să intrăm în corabia Bisericii

După minunea înmulţirii celor cinci pâini şi a celor doi peşti, Sfântul Evanghelist Matei ne spune că „Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să se roage singur” (Matei 14, 22-23). Domnul i-a „silit”, iar ei L-au ascultat, învăţându-ne „cum trebuie să fim cu Dumnezeu” (Sfântul Grigorie Palama), ascultându-L, supunându-ne voii Lui.

Domnul „S-a suit în munte, ca să se roage singur”, în pustiu. În momentul rugăciunii, măcar că nu ne putem sui şi noi în munte, ne este de folos „să ne înfăţişăm înaintea Lui cu mintea slobozită de toate cele de jos”, de toate cele lumeşti. Mai târziu, după Pogorârea Sfântului Duh, Sfinţii Apostoli au fost nevoiţi să plece de tot din Ierusalim, propovăduind Evanghelia „pe ţărmul celălalt”, adică între ­neamurile păgâne. Şi au reuşit „să se ridice prin biruinţă dincolo de ispite”, chiar dacă sufla „vântul” prigonitorilor ridicaţi împotriva Bisericii. „Vânt” au fost marii împăraţi persecutori, între care Nero sau Diocleţian.

Vântul potrivnic vrea să răstoarne corabia Bisericii

„Corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă” (Matei 14, 24). Ucenicii Domnului, pe care Acesta îi hrănise mai înainte, împreună cu mulţimile, în chip minunat, se luptau acum cu valurile mării. Era prefigu­rarea celor ce aveau să se întâmple după Înălţarea Sa la ceruri. Apostolii au fost trimişi în lumea plină de greutăţi şi ispite, între neamuri, „ca într-o corabie, pe care o închipuie Evanghelia Lui şi Biserica”. După martiriul Sfântului ­Arhidiacon Ştefan, ei vor pleca din Ierusalim, prigoniţi fiind, împli­nindu-şi misiunea apostolică.

Până „la a patra strajă din noapte”, adică până la ceasul al zecelea din noapte, Domnul i-a lăsat pe ucenicii Săi „învăluiţi de valuri”, încercându-le şi întărindu-le astfel răbdarea. Tot la fel, pentru noi, ispitele ce se abat asupra noastră, a creştinilor, ne pot aduce multe foloase. Fiindcă „prin răbdarea ispitelor, ne întărim, devenim mai vrednici în cele ale lui Dumnezeu” şi mai înţelepţi. Răbdând ispitele abătute asupra noastră, ne dovedim credinţa şi dobândim „desăvârşirea virtuţii”, dobândim mai multă înţelepciune, iubire faţă de Dumnezeu şi „toate câte sunt folositoare nouă pentru desăvârşire”. Iată deci cum ispitele abătute asupra creştinilor pot deveni un prilej de a-şi arăta desăvârşirea, pentru care ei se străduiesc neîncetat.

„În mare este calea Ta şi cărările Tale în ape multe” (Psalmul 76, 18)

La ceasul al zecelea din noapte, corabia Apostolilor fiind în pericol de a fi înghiţită de valuri, „a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L..., ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat” (Matei 14, 25-26). Avem în minte imaginea trecerii evreilor prin Marea Roşie, când iarăşi evreii au strigat, cerând ajutor, iar Domnul le-a răspuns îndată, despărţind apele. Acum ucenicii strigă şi ei după ajutor, iar Hristos le întinde mâna Sa salvatoare. Se împlinesc cele grăite de Psalmist.

Descrierea Sfântului Evanghelist Matei este impresionantă. Hristos se află pe munte, rugându-Se, ca Unul ce era Arhiereu, Care venise să Se aducă pe Sine ca Jertfă, pentru curăţirea păcatelor neamului omenesc. Ucenicii înfruntă marea învolburată a lumii cu mult curaj şi aproape că biruiesc. Dar potrivnicul şi vicleanul diavol luptă pentru a zădărnici strădania lor, luptă împotriva Bisericii. Hristos nu rămâne departe de Biserica Sa şi nici de slujitorii ei. Ceasul al zecelea al nopţii, când El vine la cei aflaţi în corabia zguduită de furtună, prefigurează Cea de a doua Sa venire. Precum El umblă acum pe mare, tot astfel atunci, la Parusie, Domnul va supune sub picioarele Sale „valurile ridicate înfricoşător împotriva Bisericii Sale” (Sfântul Grigorie Palama).

„Îndrăzniţi, Eu sunt. Nu vă temeţi”

Hristos le vorbeşte ucenicilor „îndată” şi îi linişteşte (Matei 14, 27). Petru, cel mai vârstnic dintre Apostoli, Îi cere Domnului să vină el însuşi la Acesta, mergând „pe apă”. Domnul îi împlineşte dorinţa. „Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus” (Matei 14, 29). Însă Petru, simţind că vântul continuă să bată, s-a temut. Încrederea sa a scăzut şi el însuşi a început să se scufunde, cerând ajutor şi zicând: „Doamne, scapă-mă!” (Matei 14, 30). Încă o dată, Domnul îi întinde mâna Sa salvatoare „îndată”, însă îl şi mustră: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit ?” (Matei 14, 31).

Petru era plin de dragoste pentru Hristos. Acum el nu mai aşteaptă să ajungă, împreună cu ceilalţi din corabie, la Hristos, ci cere ceva „peste măsură de mare” şi porneşte singur îna­inte. La fel va face şi după Înviere, când este cel dintâi dintre Apostoli care vine la Mormântul gol al Domnului, văzând giulgiul zăcând şi se întoarce la ucenici, vestindu-le învierea Sa.
Minunea mergerii lui Iisus pe apă este mai mare decât minunea potolirii furtunii. Ea arată nu numai puterea Domnului de a certa vânturile şi valurile, dar şi faptul că Domnul dă lui Petru puterea să meargă pe apa mării (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Aşa e omul! De multe ori reuşeşte în fapte mari, dar se lasă înfrânt în cele mici.

Avem în faţa ochilor minţii noastre pe Apostolul Petru, care porneşte pe mare şi nu se teme că se va îneca, dar se teme de vântul care continua să bată. Deşi era aproape de Hristos, bătaia vântului îl făcea să se teamă. Căci „la nimic nu-ţi foloseşte să fii aproape de Hristos, dacă nu eşti aproape de credinţă”. De aceea, Domnul îi arată Apostolului că nu furia vântului face ca el să se scufunde în apa mării, ci puţinătatea credinţei lui, mustrându-l: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Matei 14, 31).

Hristos îl ia pe Petru de mână şi îl duce la corabia sa, convingându-l că, dacă va avea credinţă puternică, nici chiar vântul şi furtuna de pe mare nu îl vor putea vătăma. Sfântul Ioan Gură de Aur explică realitatea aceasta, folosindu-se de o ­imagine înduioşătoare, ce reflectă dragostea maternă: „Hristos face cu Petru aşa cum face o pasăre cu puiul ei, spijinindu-l cu aripile şi aducându-l din nou în cuib, când puiul iese din cuib înainte de vreme şi cade”.

Să ajungem la limanul cel lin

Când Hristos a intrat în corabie, împreună cu Petru, întregind ceata Apostolilor, „s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu” (Matei 14, 32-33). Petru este simbol al sfinţeniei, membru al Bisericii. Dar şi noi suntem chemaţi să intrăm în corabia Bisericii, alăturându-ne celor sfinţi, venind lângă Domnul. Ne dorim din tot sufletul să fim aflaţi alături de El la cea de a doua Sa venire.

Mărturisirea Apostolilor: „Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”! (Matei 14, 33) arată că încercarea prin care au trecut le-a întărit credinţa. Ispitele învinse ne fac şi pe noi mai puternici. Iisus Însuşi a fost ispitit de cel viclean. Însă tocmai „prin ceea ce a pătimit, fiind El însuşi ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să le ajute” (Evrei 2, 18). Iată de ce nu trebuie să ne întristăm pentru necazurile ce se abat asupra noastră, ci mai degrabă să ne îngrijim de lucrarea duhovnicească şi, prin mai multa sârguinţă în împlinirea ei, cu ajutorul Domnului, vom învinge şi necazurile. Amin!


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!