Oltenia
Chipul păstorului de suflete în parohie

Chipul păstorului de suflete în parohie

Pr. Cristian Cojocaru, 23 Iulie 2018

Sufletul este creat de Dumnezeu, după învăţătura Sfintei noastre Biserici, liber. Această libertate este suportul personalității umane, garanția și posibilitatea afirmării ei. Sensibil la tot ce-l înconjoară, sub unda nematerială a gândului, el poate fi extrem de gingaș și foarte ferm. De el trebuie să se apropie preotul, de sufletul atât de mobil și atât de tare. Modelarea sufletelor cere pasiune, artă, jertfă și har. Toate acestea impun stăruință fără preget. Pe firul apostolatului bisericesc, preotul este valul de după alt val, care își împlinește rostul abia când a atins ţărmul.

Reușita pastorală a lucrării pe care preotul o are în grijă de împlinit înseamnă mai întâi susținerea luptei celei bune și purtarea crucii, cu jertfa personală; abia la sfârșit are parte de „cununa dreptății” (2 Timotei 5, 6-8). Pregătirea sa presupune inspirație și atenție statornică, prezență de spirit și veghere necontenită. Cere o grijă stăruitoare, firească, nesilită, corespunzătoare și eficientă. Viața preotului înseamnă „echilibru”, măsură potrivită, răspuns bun și atitudinea cea mai indicată în fiecare caz, toate în acord cu conținutul chemării creștine.

A păstra echilibrul între extreme

A le face „tuturor toate” nu înseamnă abandonarea crezului creștin, fiindcă acestea n-ar mai duce la dobândirea sufletelor pentru Hristos, după cum nici a rămâne intransigent de dragul fermității la înțelegerea unor situații care se cer pătrunse nu este spre folosul duhovnicesc. Asprimea disciplinei creștine este în raport cu stadiul de înduhovnicire. Spiritul de apostol intuiește exact pe cine trebuie să hrănească „cu lapte” și pe cine cu hrană mai grea. Slujitorul lui Dumnezeu pricepe când „poate să fie îngăduitor cu cei neștiutori și rătăciți, de vreme ce și el este împrejurat de slăbiciuni” (Evrei 5, 2). Problema activității pastorale este definită sub un aspect dublu: mai întâi cu privire la preot, și apoi cu privire la păstoriți.

În ceea ce privește formația preotului, putem privi aceasta sub aspectul bunelor rezultate la care poate ajunge o personalitate creștină, așa cum i se cere acestuia a fi. Conducerea unei obști creștine cere minte limpede și inimă arzătoare, răbdare și perseverență. Acestea nu sunt singurele condiții, fiindcă activitatea pastorală este complexă. Ele indică doar atitudinea, nivelul și modul de a lucra, fiecare după măsura lui. După cum se spune, „nimeni nu sare peste umbra lui”, dar nu-i este îngăduit nimănui odihna nemeritată, cu atât mai puțin pastorului de suflete. Nu este oare preotul chemat să lucreze cu timp și fără timp? Înainte de toate, forța preotului stă în convingerea lui, în credința care îl însuflețește, îi dă puteri nebănuite, mișcă munții din loc. Credinciosul poate să nu cunoască adevărul doctrinar, să șovăie, să rătăcească, dar preotul trebuie să știe tot ce se cuvine fiecăruia în vederea mântuirii sufletești.

„Să fie fapta pe măsura vorbelor și vorba pe măsura faptelor”

Crezul pastorului este legat de formația lui duhovnicească, de trăirea evanghelică. Nivelul său spiritual se leagă de pătrunderea conștientă a chemării duhovni­cești. Aceasta este forța lui, ca rezultat a ceea ce simte, trăiește și împlinește. Ea presupune echilibru și consonanța dintre vorbă și faptă: să fie fapta pe măsura vorbelor și vorba pe măsura faptelor. Știu că îngroparea talantului aduce osândă, fiindcă nu talantul este totul, ci esențială este truda sporirii lui. Sfântul Clement Alexandrinul a spus, între altele, că pedagogia și tactul pastoral al preotului se poate defini în mai multe feluri: „o dată privește pe cel ce este educat, care primește învățătura, apoi pe cel care face educația și care dă învățătura şi, în al treilea rând, e însăși metoda, iar în final este materialul de învățat” (Pedagogul). Consonanța dintre cele expuse mai sus este ca lumina care arzând nu poate să nu lumineze. Lipsa consonanței înseamnă formalism, înseamnă discrepanța dintre vorbă și faptă. Cine evită povara duhovnicească se încarcă cu dublă povară: aceea a poruncilor și cea a răspunsurilor neîmplinite. Numai jugul Domnului este bun, numai povara lui este ușoară ( Matei 11, 30).

Slujirea preoțească este un depozit haric activ, este evanghelie vie, apostolie. Adăugându-și studiul evanghelic și al Sfinților Părinți bisericești, meditația personală și slujirea trează, preotul are permanent cuvântul potrivit și faptă stăpânită, apropiere caldă și inimă creștină plină de har. Din acest prisos, din credință încălzită de dragoste, se vor îndestula păstoriții, care au în preotul lor un mijlocitor al mântuirii sufletești, un povățuitor și un sprijin de nădejde.

Dacă viața aduce probleme diferite, bogată se cere a fi priceperea preotului. Aceasta se adună din apele limpezi ale rosturilor sale slujitoare, din luare aminte și din împărtășirea a tot ce înseamnă lumină și adevăr. Om al cărții și studiului, prieten a ceea ce este nou și bun, el știe să-și adauge informație suficientă și orientare pentru viață atât cât să răspundă drept la tot ce-i cer sufletele de care se îngrijește.

Slujirea preotului este de la Hristos

Preoția înseamnă păstor și turmă duhovnicească. Ea lămurește prețuirea lumii de către Dumnezeu până la cea mai sfântă jertfă făcută de om. Permanența acestei jertfe și lucrarea ei universală se asigură prin preot. „Aceasta să faceți întru pomenirea Mea!” (Luca 22, 19), s-a spus sfinților apostoli. Tot lor s-a dat și ultima poruncă: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28, 19). Acest ultim cuvânt este porunca esențială lucrării apostolice. Ea pornește din însăși opera mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, sub întreita Sa slujire: profet, arhiereu, împărat. Preotul împlinește acestea toate prin întreita lucrare, după modelul Mântuitorului: a învăța, a sfinți, a conduce. Primul pas al preotului în comunitatea sa este apropierea de credincioși și cercetarea lor nemijlocită. Aceasta cere grijă de apostol, trudă fără preget. Mereu lângă ei, mai aproape de ei. Dacă se poate concepe turmă fără pastor - cu toate consecințele grele pentru ea -, păstor fără turmă este o imposibilitate. Apropierea păstorului de credincioși înseamnă prezență statornică și cunoașterea lor.

Prezența preotului se face simțită pe două căi: direct și indirect. În cel de-al doilea caz, această prezență este legată de numele lui bun. În cazul cel dintâi, în intervenția directă stau metodele și căile pe care le folosește în activitatea sa, sfatul direct și autoritatea sa, simple povețe și porunci, sfat și cercetare, toate chibzuite spre folosul duhovnicesc (2 Timotei 4, 2). În cazul relațiilor personale, în vizitele pastorale sau la scaunul de spovedanie, preotul are de partea sa avantajul încrederii cu care este întâmpinat. Bucuriile, ca și darurile, trebuie întotdeauna împărtășite. Cine mai mult decât preotul poate fi cel cu care se împart atât de uman și una, și alta? Într-un caz și în celălalt, el așteaptă de la preot răspuns sau sprijin ca de la slujitorul lui Dumnezeu.

Realizată prezența pe lângă păstoriții săi, preotul are de împlinit al doilea pas, cunoașterea lor, care se face permanent, nelimitat. Preotul este prietenul tuturor categoriilor de semeni, al tuturor vârstelor și al fiecărui suflet de care răspunde. Iar pentru a ajunge aici, la inima fiecăruia, va trebui să aibă el însuși sufletul deschis pentru fiecare, încălzit de dragoste părintească și luminat de râvnă pastorală. Pastorația poate fi urmărită și împlinită mai ușor pe firul celor trei slujiri ale preotului. Ne oprim la cea dintâi, aceea de învățător. În pasul apropierii de credincioși, prezent fiind pe lângă ei și cunoscându-i, preotul trece la lucrarea sa de propovăduitor. Prezența și cunoașterea constituie pregătirea țarinei. Propovăduirea este aruncarea seminței. Dacă Mântuitorul este Învățătorul nostru, este și preotul de asemenea. El vorbește nu de la sine, ci de la Domnul.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!