Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Chipuri așternute cu drag pe pânza vremii

Chipuri așternute cu drag pe pânza vremii

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei

Slujind o perioadă îndelungată în Catedrala Mitropolitană din Iași (1990-2007), numită „Maica Bisericilor din Moldova”, am întâlnit acolo, în fiecare duminică și sărbătoare, mulți oameni învățați: medici, profesori, oameni de carte și artă, înțelepți, care nu vorbeau niciodată; veneau doar să asculte. Odată, un profesor de la Universitatea de Medicină și Farmacie, fiu de preot și mare chirurg, mi-a mărturisit că a căutat să învețe mereu, până la vârsta biblică. E bine uneori doar să ascultăm, asemănându-ne cu cei care, de demult în pustiul Egiptului, veneau fără să întrebe. În Patria nevoințelor, Marele Antonie, văzând pe cineva care venea frecvent la el, l-a întrebat: „Vii aici de multă vreme, dar nu întrebi nimic”. Acesta i-a răspuns: „Îmi este destul să te văd și să te aud”.

Destul este și pentru mine să aud și să citesc cuvintele care zidesc o lume a slovelor frumoase, într-o perioadă în care multe (sau cele mai multe) cuvinte dărâmă și rănesc. Foarte puține dintre ele sunt ziditoare. Vedem aceasta, din nefericire, tot mai mult. Iubim cuvintele care aduc bucurii și nu pe acelea care lovesc și creează prăpăstii peste care nu se mai poate trece, peste care nu se mai pot zidi punți.

Grecii folosesc o limbă numită katharevousa, pe care mulți nu o mai înțeleg. Au și o limbă vorbită tot timpul, limba oamenilor, a poporului, a celor mulți. Astăzi, cei mai mulți dintre elini nu mai înțeleg katharevousa, limba celor învățați de altădată și a cancelariilor de elită.

Așa se întâmplă și la noi cu unele texte pe care le citim, dar pe care, din păcate, mulți nu le mai înțeleg. Sunt cuvinte care se păstrează într-un prețios tezaur; dar prea puțin folosit. Cuvintele domnului Grigore Ilisei fac parte dintr-un astfel de tezaur de preț, la care trebuie să revenim adeseori.

Sunt cărți pe care ar fi bine să le păstrăm pe polița de lângă patul în care ne odihnim, pentru a le citi de fiecare dată când avem răgaz, la ceasuri târzii de noapte sau dis-de-dimineață, pentru a regăsi bucuriile adevărate ale credinței și ale sufletului curat de care avem nevoie dincolo de toate cele trecătoare. Așa este și cartea recent publicată de domnia sa, „Chipuri pe pânza vremii” – o adevărată frescă a unei epoci.

Pe cei mai mulți dintre cei pomeniți, înscriși prin fină slovă cărturărească în cartea domnului Grigore Ilisei, i-am cunoscut personal, fie din mărturiile autorului, ori călătorind împreună în Iași, către Fălticeni sau alte locuri unde trăiau atunci cei zugrăviți pe pânzele acestei cărți.

Îmi amintesc de unul dintre oamenii importanți ai culturii și Bisericii noastre – Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul și Mitropolitul – care, între multele cărți pe care le-a lăsat, şi anume în una dintre cele mai frumoase, „Rotonda plopilor aprinși”, cu chipuri și pânze zugrăvite asemenea celor din noua apariție editorială, consemna: „Mi s-a dat mai întâi bucuria de a avea prieteni mult mai în vârstă decât mine și apoi tristețea să fi rămas prea devreme singur. Singurătatea mea este aceea a lumini­șului străjuit de lujere înalte, cu frunza veșnic foșnitoare. De amintirea lor mă simt urmărit și acum, ca dintr-un sfârșit de furtună, curcubeul săgetat de fulger târziu”. Amintirea lor este lumina pe care o păstrăm în suflet și pe care autorul acestei cărți a așezat-o în măiestrite pagini.

De fiecare dată, scoatem din vistieria inimii ceea ce avem: omul luminos și bun scoate pe cele bune, iar ceilalți, ceea ce au agonisit: Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele, căci din prisosul inimii grăiește gura. (Luca 6, 45).

Vlăstar al unui preot de pioasă amintire, autorul acestei lucrări a așezat într-o frumoasă și autentică limbă românească doar lumina, pentru că iubește lumina, deși poate erau și alte multe lucruri de amintit din viața celor pomeniți în paginile ei.

Lumina de pe chipul și din sufletul scriitorului, frumusețea cuvintelor cu parfumul altor vremi, în care oamenii și locurile erau altfel, se întâlnesc și în paginile acestei cărți.

În zilele măritului praznic al Înălțării Domnului, mai precis vineri, 26 mai 2017, la Fălticeni, în urbea unde Sadoveanu a băut apa cea vie a sufletului românesc și unde mulți scriitori și cărturari și-au aflat sălaș și loc de negrăită bucurie, Grigore Ilisei, unul dintre fiii iubiți ai acestui ținut, a lansat cartea „Chipuri pe pânza vremii”, apărută în anul 2017 la Editura Junimea, Iași.

Cartea continuă șirul Pisaniilor de azi și de demult, măiestrit plăsmuite, cum numai un om cu trăiri înalte, cu sensi­bilități și daruri pe care le-a primit în chip minunat de la Dăruitorul a toate, o poate face.

Cartea scriitorului Grigore Ilisei vorbește iară și iară despre iubirea și atenția îndreptate către mulți oameni pe care i-a întâlnit, academicieni, pictori, scriitori, muzicieni, în­tr-un cuvânt, cărturari cu daruri multe primite de la Dumnezeu și îndreptate spre El, oameni cu care scriitorul a legat prietenii adevărate, unele tăcute, iar altele de-a dreptul cunoscute.

Dintre cei zugrăviți pe pânza vremii amintim chipurile unor fălticeneni, între ei Grigore Vasiliu Birlic, marele actor, sau Ion Irimescu, sculptorul măiestru, dar și un valah, care, nefiind fălticenean, a iubit această urbe și ținuturile dimprejur cu asupră de măsură, cum și puțini fălticeneni au făcut-o, pe numele lui Cătălin Ciolca.

Alte pagini ale cărții se îndreaptă apoi către cei care au fost talentați meșteri ai penelului, pe care Grigore Ilisei i-a întâlnit într-un răstimp de aproape jumătate de veac, între ei nume foarte cunoscute, dar și pictori pe care, după ani și ani de tăcere și uitare, scriitorul i-a așezat în lumină, făcându-le cronici sau alcătuind monografii și albume, care vorbesc în culori și cuvinte despre viața acestora (Iulia Hălăucescu, Victor Craiu, Călin Alupei, Ștefan Boușcă, Adrian Podoleanu, Dan Hatmanu și alții).

Multe dintre texte sunt pânze prea frumoase, iar unele dintre ele sunt adevărate epitafuri. Doar Mântuitorului I se cuvine cu adevărat Epitaful, dar în sens larg putem vorbi și de alte epitafuri așezate pe pânza vremii de scriitorul ce scrie iscusit.

M-am bucurat să întâlnesc la Fălticeni mulți oameni iubitori de frumos, care așteaptă întotdeauna întoarcerea scriitorului acasă, precum cerbul se întoarce la izvoarele apelor, după cum frumos vorbea psalmistul: În ce chip dorește cerbul izvoarele apelor, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule (Psalmul 41, 1).

La momentul lansării de la Fălticeni s-au spus cuvinte frumoase, mai multe decât putem scrie în câteva rânduri, cuvinte care vorbesc, în primul rând, despre iubirea scriitorului față de ținutul său natal, unde se întoarce, mai întotdeauna, cu o carte nouă, fiind prezent la sărbătorile spiritului din ținutul Fălticenilor, dar și bucurând oamenii care participă la astfel de sărbători.

Cred că această carte ne va ajuta să-i readucem în amintire pe oamenii adevărați care se sting fără să se piardă, iar din aceste amintiri vom învăța și noi, măcar în parte, așa cum a învă­țat și reținut scriitorul Grigore Ilisei din viața și lucrarea lor.

Sărbătorile îi fac pe oameni mai frumoși și de aceea se cuvine să cinstim sărbătorile, dar și pe oamenii îmbrăcați mereu în straie de sărbătoare.

Consider că apariția acestei cărți este o sărbătoare a celor ce iubesc Fălticenii, și nu numai, a autorului și a familiei sale deo­potrivă, precum și a tuturor celor care caută lumina într-o vreme în care umbra întunericului dorește să se aștearnă pretutindeni.