Theologica
Cimitirul, loc de reflecţie şi sfinţenie

Cimitirul, loc de reflecţie şi sfinţenie

Ionuţdaniel Barbu, 24 Februarie 2014

Adesea, când săvârşim pomeniri pentru cei adormiţi, şi mai ales cu ocazia zilelor de pomenire obştească a lor, mergem şi la morminte pentru a continua rugăciunea începută în biserică, precum şi pentru a pune lumină şi flori lângă crucile celor dragi. Având în vedere că cimitirul este un loc de care nimeni dintre creştini nu se poate lipsi, este necesar să existe o raportare dreaptă faţă de profunda valoare spirituală şi teologică a acestuia.

Poetul Radu Boureanu (1906-1996) scria cândva, referindu-se la cunoscutul cimitir maramureşean: „Lângă cruce la Săpânţa/ Moartea şi-a pierdut sămânţa“. Pe lângă valoarea literară pe care o demonstrează aceste versuri, ele exprimă şi un profund adevăr duhovnicesc. Nu numai în aşa-zisul cimitir vesel, ci în oricare cimitir creştin din lume, în umbra crucii lui Hristos moartea îşi pierde puterea (sămânţa), aşa cum ne încredinţează Sfântul Apostol Pavel: „Iar când acest trup stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest trup muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?“ (I Corinteni 15, 54-55). Cimitirul este un spaţiu unde moartea a fost zdrobită de fapt, un loc al comuniunii în crucea lui Hristos, căruia moartea nu I-a servit decât să arate că nu poate fi ţinut de ea. Cele mai multe cruci adunate la un loc pe pământ se găsesc exact în cimitir, care nu este nicidecum un loc groaznic, de ocolit, ci e un hambar încărcat cu roadele Duhului Sfânt, născut şi fiinţat prin biruinţa crucii. În cimitir, umbra crucii alungă arşiţa diavolului. Pământul reavăn al cimitirului, împlântat de cruci, mărturiseşte cu „glas mare“ (Marcu 1, 26) că este pământul unde diavolul a pierdut, pentru că aceia de acolo nu mai păcătuiesc.

O „universitate“ a liniştirii

Cimitirul este locul unde se termină cu păcatul şi, în acest sens, societatea celor adormiţi din cimitir e mai vie decât societatea propriu-zisă, a celor vii. Cimitirul rămâne un loc înfricoşător numai pentru cei care se tem de cruce. Părintele Cleopa numeşte cimitirul facultatea facultăţilor şi şcoala şcolilor, şi într-adevăr are mare dreptate, întrucât locul de odihnă al celor adormiţi, pentru noi, cei vii, poate fi o universitate a liniştirii, asemenea unei pustii străine de apăsări, pentru că stăpânitorii din lume nu sunt interesaţi de nimic din ea. În cimitir fiind, omul viu se poate cunoaşte mai bine, deschizând ochii asupra faptului că în faţa morţii şi a diavolului trebuie să fie ceea ce este, să fie smerit, privind mai ales la mormintele şi la crucile care-i vorbesc despre lepădarea de sine. Raportat la diavol, Sfânta Cruce, monumentul care predomină în cimitir dându-i identitate, este un semn desăvârşit al iubirii, care adună în el tot ceea ce este străin de diavol şi el urăşte cumplit: iubirea, jertfa, smerenia, renunţarea, adâncirea şi nu înălţarea, definitorie pentru tot ceea ce este diavolesc şi mortificator. Aşa cum arată Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Cine a descoperit sensul Crucii şi al Învierii a înţeles taina pentru care Dumnezeu a zidit toate“. Orice mormânt este mormânt numai prin crucea ce-l însemnează, aceasta fiind ca un „pom al vieţii“ şi semn înfricoşător împotriva tuturor duşmanilor, a celor văzuţi şi a celor nevăzuţi.

Mormântul devine pat de odihnă

Cimitirele au o profundă semnificaţie teologică, deoarece pământul acestora musteşte de opera mâinilor creatoare ale Sfintei Treimi (Facere 1, 26; 2, 21-22). Încă din Vechiul Testament se vorbeşte despre valoarea conservatoare a cimitirului: „Sosi-vei la mormânt, la adânci bătrâneţe, ca o şiră de grâu strânsă la vremea ei“ (Iov 5, 26). Iar de la Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, cimitirele au devenit hambare ale Duhului Sfânt (Luca 3, 17), în care cei ai lui Hristos „se seamănă întru necinste, dar se vor scula în slavă“ (I Corinteni 15, 43). Prin Înviere, Hristos a făcut mormântul Său Izvor al învierii oamenilor, aşezându-i deosebi întru nădejde“ (Ps. 4, 8), iar o stihiră de la Vecernia Adormirii Maicii Domnului glăsuieşte: „… şi scară spre cer mormântul se face…“ Aşadar, trecerea prin mormânt este absolut necesară. Se cuvine ca omul care a pierdut comuniunea cu Dumnezeu prin înălţare de sine, să o redobândească prin pogorârea smerită în mormânt. Fiecare mormânt din cimitir adăposteşte taina vieţii şi a jertfei celui care a trecut pe pământ, fapt care îl inspiră pe poet să versuiască: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ şi nu ucid/ cu mintea tainele ce le-ntâlnesc/ în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte“ (Lucian Blaga). Cimitirul, prin aşezarea şi liniştea lui odihnitoare, poate fi perceput ca o icoană a odihnei veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu. Mormântul devine pat de odihnă, în care trupul pământesc doarme la adăpostul crucii, aşteptând învierea pentru viaţa veşnică, la a doua venire a Domnului. Chiar sensul cuvântului cimitir trimite la odihnă, la acea odihnă prin excelenţă, care poate fi numai în Hristos. În El, viaţa este nedespărţită de mormânt: „Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii“ (Romani 6, 3-4). În Biserica lui Hristos, viaţa este generată continuu prin mormânt. Mai întâi, în mormântul cristelniţei, ca mormânt al lepădării de sine prin afundare, ne dăruim vieţii, lăsând demonul care nu se poate pleca smerit în afara noastră. Mai departe, viaţa continuă prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, dăruite nouă din mormântul sfântului jertfelnic, iar la sfârşitul vieţii, lăsând lumea şi păcatul, trecem prin ultimul mormânt şi renaştem pentru viaţa veşnică. Astfel, precum la început, când am dobândit lumea, am trecut prin chinurile naşterii într-o maternitate-spital, tot astfel, când părăsim lumea, trecem prin chinurile morţii, dând pământului ce-i al lui şi lăsând mărturie cimitirul ca maternitate spirituală. În acest fel, moartea şi mormântul ne apar ca fiind necesare continuării vieţii într-o altă stare. Dintotdeauna, şi mai ales după Învierea Mântuitorului, odată cu înmulţirea martirilor prin sămânţa sângelui Său, cimitirul a fost şi rămâne un loc sfânt lăsat în grija şi supravegherea Bisericii. Cel mai pelerinat loc de pe pământ este tocmai un mormânt, cel al Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Valoarea cimitirului ca loc deosebit, sfânt, marcat mai ales de jertfa sângeroasă a luptătorilor, o aflăm şi la prorocul Ieremia: „Şi toată valea trupurilor moarte şi a cenuşii şi tot câmpul până la pârâul Chedron, până la colţul porţilor cailor, spre răsărit, vor fi locuri sfinţite pentru Domnul şi nu vor mai fi niciodată nici pustiite, nici nimicite“ (Ieremia 31, 40). Jertfele eroilor martiri în tot locul ne arată că nu există libertate de neam fără cimitire.

Cimitirul are şi un profund caracter eclesial, deoarece, până în ziua de astăzi, este un loc obştesc, foarte important pentru orice aşezare omenească. Prin faptul că oamenii nu se înmormântează oriunde, pe proprietăţi particulare ori în alte locuri, singuri, ci numai adunaţi la un loc, se arată şi o funcţie de comuniune a cimitirului, atât pentru cei adormiţi, cât şi pentru cei vii, care se întâlnesc la morminte în rugăciune, ori de câte ori îi pomenesc pe cei adormiţi. Este un loc unde oamenii nu mai sunt dezbinaţi după duhul secular. Un timp de reflecţie şi rugăciune, petrecut în cimitir, îi poate înlesni creştinului o mai uşoară percepere a vieţii veşnice. Aceasta pentru că toţi cei de acolo, mântuiţi sau nu, de acum există într-o altă dimensiune, cei adormiţi din cimitir fiindu-ne ca un liant al veşniciei.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!