Moldova
Cinci ani de la strămutarea la cele veşnice a părintelui arhimandrit Iustin Pârvu (1919-2013)

Cinci ani de la strămutarea la cele veşnice a părintelui arhimandrit Iustin Pârvu (1919-2013)

Am săvârşit slujba de parastas la împlinirea a 5 ani de la strămutarea la cele veşnice a părintelui stareţ arhim. Iustin Pârvu, considerat a fi un dar al lui Dumnezeu pentru Sfânta noastră Biserică.

Viaţa sfinţiei sale a fost o viaţă plină, în egală măsură, de Taboruri şi Golgote.

Până-n 1948, când a fost întemniţat, sfinţia sa s-a bucurat de dragostea părinţilor şi a fraţilor lui, precum şi de frumuseţile şi valorile spirituale ale Ortodoxiei, descoperite, parte dintre ele, ca vieţuitor la Mănăstirea Durău, la poarta căreia a bătut în 1936, când avea doar 17 ani, şi pe seama căreia a fost hirotonit preot, câţiva ani mai târziu, în 1941, de Preasfinţitul Valeriu Moglan, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor.

Ruperea Ardealului de Nord-Vest, a Basarabiei şi a Bucovinei de trupul patriei mame - România - l-a îndurerat nespus de mult pe tânărul slujitor, care şi-a iubit, în egală măsură, Ţara şi Biserica, două noţiuni sfinte pentru cuvioşia sa. Această dragoste de Ţară l-a determinat să se înroleze în armată, ca preot misionar, şi să participe la cel de-al Doilea Război Mondial, ajungând până la Don.

Întors de pe front în 1944, 4 ani mai târziu, în 1948, părintele arhim. Iustin Pârvu a fost arestat, judecat şi condamnat pentru simplul motiv că a mers în pelerinaj cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Durău prin satele de pe Valea Bistriţei. Timp de şaisprezece ani (1948-1964), alături de mii de români condamnaţi (preoţi, călugări şi călugăriţe, profesori, doctori, ingineri, precum şi alte categorii sociale importante), a fost închis şi torturat în beciurile securităţii şi în temniţele comuniste de la Roman, Suceava, Văcăreşti, Jilava, Aiud şi Gherla, sau în minele de plumb de la Baia Sprie, sau în colonia de muncă infernală de la Periprava - Delta Dunării, sau în Centrul de reeducare de la Piteşti, pe motive politice şi/sau de credinţă.

În celulele închisorilor, sfinţia sa a învăţat, cum doar cei care au trecut prin astfel de încercări o ştiu, ce înseamnă foamea, frigul, tortura, bătăile, umilinţele, privarea de somn, de lumină, de aer, de comunicare; într-un cuvânt: ce înseamnă să nu mai fii persoană, ci număr.

În 1964, părintele stareţ arhim. Iustin Pârvu, ieşit cu zile din închisorile comuniste, s-a angajat timp de 2 ani (1966) ca muncitor forestier, după care, cu îngăduinţa ofiţerului de securitate care îl avea sub observaţie, s-a întors ca preot slujitor şi duhovnic în mănăstirile Secu (1966-1975; 1990-1991) şi Bistriţa (1975-1990).

Odată cu revoluţia din 1989, părintele arhim. Iustin Pârvu a început să-şi trăiască visul. Aşa se face că, având binecuvântarea Părintelui Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, sfinţia sa a pus piatra de temelie a Mănăstirii Petru Vodă, cu hramul ”Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, lucrare finalizată în anul 2000.

Da, construirea acestei mănăstiri a fost împlinirea unui vis pe care sfinţia sa l-a avut încă de pe vremea când scormonea ca deţinut măruntaiele unui munte din Baia Sprie, înainte de a gusta din suferinţele închisorii de reeducare de la Piteşti.

Tihna şi frumuseţea locului, racla cu relicvele unor oameni sfinţi care au sfârşit în închisorile comuniste, cu precădere ale celor de la Aiud, precum şi prezenţa părintelui stareţ arhim. Iustin Pârvu au făcut, deopotrivă, ca Mănăstirea Petru Vodă să devină, întocmai mănăstirilor de tradiţie din ţară şi străinătate, un loc de pelerinaj şi de trăire duhovnicească prin excelenţă.

Sfinţia sa a fost un părinte cu o ţinută şi o prezenţă harismatică fascinantă, irupt fiind parcă din frescele lui Grigorescu.

Era un tradiţionalist şi un pravilist prin excelenţă, întocmai marilor noştri duhovnici, un postitor şi un rugător neîntrecut, toate acestea fiind susţinute de o smerenie autentică, niciodată convenţională.

Nu era un extremist şi nici un exclusivist, deşi uneori lăsa o astfel de impresie. Atitudinea sfinţiei sale, categorică în anumite momente sensibile pentru Biserică, a fost binevenită şi chiar apreciată şi respectată.

Ca duhovnic, părintele stareţ arhim. Iustin Pârvu a realizat marea performanţă a duhovnicului de a nu fi doar un simplu confesor, ci şi un prieten al fiecăruia dintre fiii săi duhovniceşti.

Nu încălca şi nu constrângea niciodată voinţa ucenicilor săi, convins fiind de faptul că o supunere din constrângere nu are, evident, nici o valoare spirituală.

Cerea penitenţilor ascultare liber consimţită. În aceste condiţii, cel care se spovedea la sfinţia sa trăia în dialogul cu el sentimentul redescoperirii sale, al aflării vocaţiei sale autentice.

Altfel spus, sfinţia sa nu era decât un instrument al lui Dumnezeu, sub epitrahilul căruia s-au format şi au crescut duhovniceşte nenumărate suflete, s-au dezlegat mulţime de păcate şi s-au călăuzit purtătorii Crucii lui Hristos spre Împărăţia lui Dumnezeu.

Chilia sfinţiei sale, de doar 4 pe 4 m, era transformată într-un paraclis al Duhului, duhovnicul fiind prin excelenţă un purtător al Duhului Sfânt, în care se dădeau sfaturi, se îndreptau paşii oamenilor pe calea mântuirii, se deschideau inimile împovărate, se tămăduiau răni ascunse, se mângâiau sufletele tulburate, se descifrau - atât cât era cu putinţă - multe dintre tainele vieţii veşnice. Rândul credincioşilor de la uşa sfinţiei sale nu se sfârşea decât târziu în noapte. Din spusele ucenicilor săi, părintele spovedea şi câte 17 ore fără întrerupere.

Deşi nu-şi mai aparţinea sieşi în cea mai mare parte a timpului, totuşi, în puţinul timp care îi mai rămânea, medita, se ruga, citea şi scria.

Nu avea studii teologice superioare, ci doar liceale, începute în 1937 la seminarul de la Cernica, continuate la cel de la Râmnicu-Vâlcea şi finalizate după ce s-a întors de pe front, în 1944, la seminarul de la Roman; cu toate acestea, sfinţia sa era o persoană cu capacităţi intelectuale de excepţie. Se pare că cei 16 ani de temniţă petrecuţi în anturajul unor personalităţi de marcă ale neamului nostru au însemnat mult mai mult pentru sfinţia sa decât dacă ar fi absolvit cursurile vreunei facultăţi. Aşa se şi explică faptul că, pe la sfârşitul anilor 1960, când a ieşit pentru scurt timp din detenţie, sfinţia sa preda seminariştilor de la Mănăstirea Neamţ dogmatică, greacă veche, franceză şi germană.

Personalitatea unui astfel de om ar putea fi sintetizată astfel: teolog de excepţie, duhovnic prin excelenţă, spirit de înaltă jertfelnicie, altruist, gospodar, un om care toată viaţa a ars pentru ideea dăruirii de sine şi a iubirii de neam şi de ţară.

Vocaţia şi rostul său în viaţă au fost să împodobească şi să înnoiască suflete şi biserici, icoane şi oameni; să săvârşească cele sfinte, să înveţe, să mângâie pe cei întristaţi, să aline suferinţele şi să aducă speranţă acolo unde era deznădejde.

Mărturie în acest sens stau mănăstirile Petru Vodă - una pentru monahi şi alta pentru monahii, Urecheni, Rădeni, Blaj, capela de la Râpa Robilor de la Aiud, troiţele construite în amintirea celor morţi pe câmpurile de luptă, precum cele de la Ţiganca - Basarabia, Moţca - Codrii Paşcanilor sau cea de pe dealul Bobeica - Nemţişor, precum şi azilul de bătrâni, şcoala pentru copii şi laboratorul pentru plante medicinale, alături de nenumăratele gesturi caritabile pe care le-a făcut în timpul vieţii sfinţiei sale.

Părintele arhim. Iustin Pârvu a fost un model în toate. Era un părinte care avea o sinceritate vecină cu inocenţa. Viaţa şi-a trăit-o în ritmul şi cadenţa fericirilor, iar vorba lui filocalică lăsa să se întrevadă permanenta lui legătură cu Dumnezeu.

S-a strămutat la cele veşnice la 16 iunie 2013 şi a fost înmormântat sub tâmpla ctitoriei sale, pentru ca astfel să fie nelipsit de la slujbele Bisericii, precum şi din viaţa pelerinilor închinători.

Părintele stareţ arhim. Iustin Pârvu nu a murit şi nu va muri niciodată, ci va trăi în noi şi va vorbi prin noi. De asemenea, el va dura în amintirea noastră prin viaţa lui exemplară, prin modul lui de a se fi rugat şi prin toate scrierile şi ctitoriile sfinţiei sale.

Aşadar, iubiţii mei, la acest ceas de pomenire, când toţi deopotrivă ne înfrăţim în rugăciune la mormântul sfinţiei sale, cea mai vie recunoştinţă pe care i-o putem aduce, acum la împlinirea celor 5 ani de la strămutarea sa la cele veşnice, este să-i urmăm pilda vieţii şi să ne însuşim Testamentul înscris pe cele patru coloane ale baldachinului ce-i protejează mormântul, lăsat ca un Memento peste timp: Unitate, Ascultare, Rugăciune şi Pocăinţă.

Dumnezeu să-l aibă în sfânta Lui pază!


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!