Foto: Raluca Brodner

Cinci ani negri de detenţie în lagărele comuniste

Raluca Brodner, 10 Iulie 2017

Are 78 de ani şi o viaţă marcată de condamnarea la muncă forţată în coloniile din vremea comunistă. Nu avea vârsta majoratului când a fost arestat pentru idealul său. Nu i-a fost teamă şi nu îi pare rău că a pierdut cinci ani prin închisori în numele libertăţii. Domnul Paul Andreescu, preşedintele filialei Constanţa a Asociaţiei foştilor deţinuţi politici din România, este exemplul fericit al omului care nu s-a lăsat sfârtecat de traumele trecutului. Tată, bunic, soţ fidel, un român model, fostul deţinut politic îşi duce viaţa la malul mării, împăcat cu sine şi cu tot ce i-a fost dat să trăiască.

De ce v-au arestat comuniştii?

Împreună cu alţi tineri am cerut plecarea ruşilor din ţară, scoaterea limbii ruse ca materie obligatorie, încetarea predării istoriei partidului comunist al Uniunii Sovietice, libertate şi o viaţă mai bună. Nu aveam un nume, deşi eram organizaţi şi aveam un ţel comun. Nu am făcut decât să scriem manifeste şi să le împrăştiem prin oraş.

Câţi ani aveaţi?

17 ani.

Eraţi conştient de pericolul la care vă expuneţi?

Eram cu toţii conştienţi de pericol. Ne aşteptam la orice. Cu toate acestea, am avut mereu speranţa că facem parte din categoria celor cărora nu li se va întâmpla nimic rău şi o să reuşim în demersul nostru.

Cum v-au depistat?

Pe 23 octombrie 1956, a izbucnit prima revoluţie cu arma în mână din lagărul comunist împotriva ciumei roşii – Revoluţia din Ungaria, care a fost declarată ca înfrântă de tancurile ruseşti pe 4 noiembrie 1956. Aceea a fost ziua în care doi dintre tinerii din grup ne-au trădat. Aşa au început arestările. Pe 7 noiembrie se sărbătorea Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, iar noi intenţionam ca în acea zi să ne intercalăm printre manifestanţi, să ne oprim în faţa tribunei de la Sala Sporturilor, să împrăştiem manifeste şi să cerem prin viu grai demonstranţilor să fie solidari cu noi. Nu s-a întâmplat nimic din toate acestea, deoarece în Constanţa nu s-au mai organizat defilări, pentru că cei care ne-au trădat au declarat că urma să aruncăm în aer tribuna, ceea ce era total fals.

Unde v-au arestat?

Fiecare a fost arestat în locul unde a fost surprins. De îndată ce am aflat că doi dintre colegii mei au fost reţinuţi, am plecat să salvez ce se mai putea. Când am revenit acasă, tata m-a avertizat că Securitatea era la poartă. Pe 6 noiembrie 1956 m-au luat, m-au dus într-un birou, m-au percheziţionat, m-au coborât într-o curte interioară, apoi m-au urcat într-o maşină, mi-au pus ochelari de tablă şi m-au dus în beciurile Securităţii vechi. Erau sinistre acele încăperi. Era o zi geroasă, mi-aduc aminte că veneau fulgi de geruială prin ferestruica celulei neîncălzite. Am regretat mult timp spusele mamei care mă tot îndemna să mă îmbrac mai gros. Norocul meu a fost că nu am stat prea mult acolo. Dacă m-am orientat bine, cred că am stat în anchete de pe 6 până pe 21 noiembrie. M-au bătut groaznic. Am fost anchetat şi ziua, şi noaptea de anchetatori diferiţi. Programul era acelaşi în toate închisorile. La ora 5:00 se dădea deşteptarea, iar la ora 22:00 era stingerea, dar asta nu îi împiedica să ne ia din somnul de noapte. În rest, nu aveam voie să mă întind pe pat, puteam să stau numai în şezut. După bătăi, nesomnul era a doua metodă de tortură. Nu pot uita prima mea celulă. Era foarte înaltă, murdară, cu multe răboaje pe ea. Avea formă triunghiulară şi o ferestruică sus cu gratii. Exista un bec care ardea continuu. Pe pat se găsea o saltea în care nu mai existau paie şi o pătură foarte roasă.

Când se închidea uşa în urmă şi rămâneam singur, descopeream în mine un hău imens în care mă prăbuşeam de parcă nu mai exista nici o speranţă de ieşire. Îmi reveneam încet, iar prima reacţie era de oboseală nervoasă. După ce adormeam puţin, mă trezeam în nişte urlete îngrozitoare şi implorări de ajutor. În momentele acelea fiecare fir de păr de-al meu ar fi fost în stare să treacă prin îmbrăcăminte. Am aflat pe urmă că erau scenarii înregistrate care aveau menirea să mă pregătească pentru ce avea să urmeze.

Unde v-au dus după zilele petrecute în beciurile Securităţii constănţene?

M-au scos din celulă, mi-au pus din nou ochelarii de tablă şi m-au dus în beciul Securităţii noi. Când am dat ochelarii jos, am zis: „O, Doamne Dumnezeule, în loc să ajung în iad am ajuns în Rai!” Era un aer plăcut, proaspăt, cald. Într-un colţ, aveam un pat metalic cu o saltea cu paie, cearşaf, pătură şi sub fereastră un calorifer acoperit cu plasă de sârmă. Am stat până la începutul lunii februarie, anul următor, supus aceluiași regim. Ajunsesem la 40 de kilograme. Îmi dădeau să mănânc ciorbe de murături, arpacaş, cartofi dezhidrataţi şi terci dimineaţa. Ziua eram chestionat de maiorul Giug­lan, şeful anchetelor din Securitate, iar noaptea intram pe mâna locotenentului Enăchescu. Un timp am fost singur în celulă, după care mi-au adus un alt deţinut.

„Nu îmi era frică”

De ce atâta tortură, ce doreau să afle?

Îşi propuseseră să afle doar ce voiau ei să audă, nu ceea ce făcusem în realitate. Ţinta lor era să scoată un caz din orice. Cu cât un caz devenea mai important pentru şefii lor, cu atât era mai bine pentru ei. Până şi moartea era la discreţia lor. În repetate rânduri, mi-au băgat informatori în celulă, dar i-am depistat uşor. Ştiam dinainte de a intra în detenţie că foloseau asemenea metode. Noi îi numeam pe turnători „limbi”. Să devii colaboratorul duşmanilor, adică turnătorul fraţilor de celulă, era ultima înjosire a securiştilor.

Vă era frică de moarte?

Nu îmi era frică de moarte. Mă gândeam doar că eram prea tânăr să mor.

I-aţi urât pe torţionari în momentele acelea?

Nu i-am urât. Nu ştiu ce înseamnă sentimentul de ură. Cred că simţeam furie. Oamenii închisorii erau nişte brute.

Ce v-a ţinut vertical?

Felul meu de-a fi. Nu puteam ceda în faţa lor. În închisoare, oricărui nemernic trebuia să i te adresezi cu „domnule”. Eu nu m-am supus ordinului, drept  care am făcut zile întregi de izolare şi am fost bătut crunt.

Când aţi fost condamnat?

În februarie, a avut loc procesul public la care au participat şi părinţii mei. Am fost judecat de Tribunalul Militar şi condamnat la 5 ani de închisoare. Am fost apoi transferat la Penitenciarul Constanţa, apoi transferat la Jilava. La Gherla am făcut cea mai mare parte din detenţie, din iulie 1957 până în decembrie 1959. Am ieşit pe 4 decembrie 1959. Ne-au dus în portul Brăila, ne-au îmbarcat pe un şlep spre Periprava şi ne-au lăsat pe un grind, în Deltă. A doua zi am început recoltarea stufului. Am fost exploataţi de pe 6 decembrie 1959 până pe 19 martie 1960. Am îndurat un frig groaznic. Nu mai eram oameni, eram animale. Au murit mai mult de jumătate.

Cum aţi rezistat, în ciuda condiţiilor aspre?

Cu greu. M-am simţit epuizat, însă la Periprava am comunicat imediat medicului din lagăr starea în care mă aflam şi am avut parte de repaus o lună. Pe 20 aprilie 1960, ne-au îmbarcat din nou pe un şlep cu destinaţia Balta Brăilei, localitatea Strâmba. Acolo a fost mai bine decât în alte părţi. Am făcut prima baie după mai bine de 5 luni, mâncarea era mai bunişoară. Situaţia aceasta nu a durat mult. La Stoieneşti a fost de groază, umblau şobolanii peste noi. Mulţi s-au îmbolnăvit de leptospiroză, o boală transmisă de rozătoare. După epidemie, am fost transportaţi spre colonia de muncă Grădina. De acolo a venit ziua eliberării mele. M-au dus la Securitatea din Măcin, Brăila şi apoi la Rubla. Nu a fost atât de rău la Rubla, pentru că eu veneam din închisoare. Nu mai aveam gardianul, gratiile, munceam, aveam o gospodărie, iar în anul următor m-am angajat ca muncitor la o crescătorie de porci. Raza de restricţie era de 15 km (ne condamnau dacă depăşeam limita), nu aveam voie să lipsim de acasă mai târziu de miezul nopţii. Aici am luat legătura cu părinţii mei, care au venit imediat să mă vadă. Mi-am regăsit prieteni din închisoare, pe Mihai Serdariu, Sasha Ivasiuc, Paul Bunescu, Dan Rusechi, Piti Vintilă. Eram deja acasă! Eram de toţi 500 - 600 de foşti deţinuţi în Rubla.


Galerie foto:

Lasa un comentariu
Articole asemanatoare
Momentan nu exista articole asemanatoare!

Arhivă ediții

Contactează-ne!