Cine sunt Părinţii Bisericii şi Scriitorii bisericeşti?

Liviu Petcu, 11 Ianuarie 2009

Părinţii Bisericii (pater â părinte) sunt persoane care, prin viaţa şi activitatea lor, au meritat şi au primit de la Biserică titlul de Părinte al ei. Ei se numesc şi Sfinţi Părinţi, Părinţi ai Bisericii sau Părinţi bisericeşti.

Începând din primele secole creştine, denumirea de Părinţi bisericeşti, Sfinţi Părinţi, Părinţi Sfinţi, Părinţii Bisericii, Sfinţii Părinţi ai Bisericii sau Părinţii dascăli şi învăţători exprima autoritatea supremă în materie de ortodoxie a credinţei. Ei, Părinţii, mari dascăli şi învăţători, sunt consideraţi drept reprezentanţii normativi ai tradiţiei doctrinare a Bisericii, ca martori special autorizaţi ai credinţei, dar ei au avut şi o uriaşă experienţă duhovnicească, iar ortodoxia credinţei şi vieţuirea sfântă au constituit chintesenţa în scrierile şi în întreaga lor activitate. Pe lângă viaţă sfântă, ei s-au distins şi prin propovăduirea învăţăturilor bisericeşti primite de la Mântuitorul şi de la Sfinţii Apostoli.

Pentru ca să poată fi numit cineva Părinte bisericesc, trebuie să avem încredinţarea că Biserica i-a acordat în mod expres acest titlu. Organul prin care vorbeşte Biserica este Sinodul Ecumenic. Prin urmare, Părinţii bisericeşti sunt numai acele persoane pe care le-a decretat vreun Sinod Ecumenic drept Părinţi bisericeşti. Prin deducţie, se mai consideră drept Părinţi bisericeşti şi aceia de care întâmplător nu s-a ocupat nici un Sinod Ecumenic, dar pe care i-au numit Părinţi bisericeşti ceilalţi Părinţi bisericeşti, decretaţi de Sfintele Sinoade.

De aici urmează că Părinţi bisericeşti sau Sfinţi Părinţi nu se mai numesc începând cu secolul al VIII-lea, fiindcă din acest secol nu s-au mai ţinut Sinoade Ecumenice, care să acorde acest titlu. Nu avem deci Sfinţi Părinţi sau Părinţi bisericeşti decât în primele opt secole.

Prin urmare, titlul de Părinte bisericesc sau de Părinte al Bisericii numai Biserica îl poate da cuiva, chiar dacă numele de părinte îl putem acorda fiecărui cleric, dar numai de părinte al nostru.

S-a dat deci acestor autori (din primele opt secole) denumirea de Părinţi. Acest titlu era rezervat, la origine, conducătorilor Bisericii, episcopilor, depozitari ai autorităţii doctrinare, cât şi disciplinare. Mai târziu, în tratatele teologice şi în lucrările conciliilor din secolul al V-lea acest cuvânt îi desemna atunci pe apărătorii credinţei împotriva ereticilor.

Condiţii pentru un Sfânt Părinte

Denumirea de Părinte o include pe cea de ortodoxie. Nu toţi autorii creştini care au scris despre subiecte religioase sunt numiţi Părinţi ai Bisericii şi fac obiectul Patrologiei, ci doar aceia care au respectat regula stabilită de Sfântul Apostol Pavel, depositum custodi (I Timotei 6, 20), vor putea să fie invocaţi ca o autoritate sigură de către creştinii din alte epoci. Ereticii nu merită acest titlu de onoare; nu sunt amintiţi în operele patristice şi în manualele de Patrologie decât în măsura în care trebuie să-i cunoaştem pentru a înţelege respingerea lor de către autorii rămaşi statornici în credinţă. Aceştia din urmă, care sunt aprobaţi de Biserică, merită, prin scrierile şi operele lor, să fie pentru toţi creştinii ghizi, profesori, Părinţi.

Deci, numele de Părinte bisericesc sau Părinte al Bisericii sau Sfânt Părinte se cuvine totuşi, în mod strict, doar scriitorilor care îndeplinesc următoarele patru condiţii: viaţă sfântă, învăţătură de credinţă ortodoxă, aprobarea Bisericii, vechime, ultima condiţie referindu-se la încadrarea autorului în limitele celor opt secole creştine, mai precis până la anul 787, dată la care a avut loc cel de-al şaptelea Sinod Ecumenic, de la Niceea.

În general, teologii romano-catolici susţin că, într-adevăr, aceste condiţii sunt pertinente pentru ca un autor să poată fi considerat Părinte, însă, acordă acelaşi apelativ şi unor autori care nu au îndeplinit decât parţial primele trei condiţii. Astfel, autori precum Tertulian, Origen, Eusebiu al Cezareei etc. au fost trecuţi şi ei în lista Părinţilor. S-a luat în calcul contribuţia importantă pe care aceşti oameni au avut-o pentru Biserică şi s-a considerat că erorile care li se reproşează nu au contaminat într-atât operele lor încât să fie mai primejdioase decât folositoare şi încât răul să se arate în ele superior binelui. Totuşi, susţin teologii catolici, în orice caz, lor li se cuvine eminamente titlul de Scriitori bisericeşti. Biserica Romano-Catolică priveşte cu îngăduinţă şi cea de-a patra condiţie fundamentală, vechimea, atunci când numeşte Părinţi ai Bisericii şi autori din veacurile al IX-lea şi al X-lea, deşi limita fixată este secolul al VIII-lea.

Însă, după învăţătura ortodoxă, cei ce au propovăduit şi învăţături străine Bisericii sau contrare ei, oricât de mare le-a fost efortul propovăduirii, nu primesc numele de Părinţi bisericeşti, ci rămân simpli Scriitori bisericeşti. De exemplu, Fericitul Ieronim sau Fericitul Augustin. Acelaşi lucru se petrece şi cu cei care nu corespund în întregime în privinţa sfinţeniei vieţii. De obicei, cei ce au greşeli în învăţătură au şi în viaţă, aşa după cum ne spune Mântuitorul, că nu poate pomul bun să facă roade rele, nici pomul rău să facă roade bune (Matei 7, 16-18). Este important de ştiut faptul că atât probarea Bisericii, cât şi vechimea sunt necesare, deoarece au rol verificativ. Dacă prima este consemnată în mod expres în documentele sinoadelor, ecumenice şi locale, în decizii bisericeşti de maximă importanţă sau în chip tacit, prin folosirea învăţăturii anumitor autori pentru apărarea credinţei, cea de-a doua implică, pe de o parte, autoritatea timpului apropiat de Sfinţii Apostoli şi Părinţii din primele două veacuri, iar pe de altă parte, confirmarea apartenenţei autorilor respectivi la epoca unităţii depline a Bisericii din primul mileniu.

Aşadar, titlul de Sfânt Părinte l-a acordat Biserica numai acelor scriitori bisericeşti care au demonstrat că învăţătura ce o propovăduiesc o au prin inspiraţia Duhului Sfânt, pe Care L-a promis Domnul Apostolilor, când le-a făgăduit că le va trimite pe Duhul Sfânt (Ioan 15, 16), Care îi va povăţui şi-i va învăţa tot adevărul, împărtăşindu-le învăţătura lui Hristos, a Cuvântului divin, Cel ce este cu ei până la sfârşitul veacurilor. De trimiterea Duhului Sfânt i-a asigurat Domnul nostru Iisus Hristos pe Apostoli şi pe urmaşii acestora, episcopii şi preoţii. De aceea, şi Sfinţii Părinţi au fost aleşi cu precădere dintre episcopi, mai rar dintre preoţi (Sfântul Ioan Damaschin) şi numai în mod excepţional dintre diaconi (Sfântul Efrem Sirul). Dintre laici nu sunt Sfinţi Părinţi. Iustin Martirul şi Filosoful, de exemplu, un însemnat Scriitor bisericesc, poartă titlul de Sfânt ca martir, nu ca Părinte bisericesc.

Folosirea termenului de Părinte în Antichitate

În Antichitate, cei vechi dădeau acest titlu omagial învăţătorilor lor, ca celor ce au contribuit la naşterea personalităţii lor sufleteşti, aceasta fiind o formă a celor vechi de a-şi manifesta gratitudinea faţă de cei ce le predau învăţătura.

Sfinţii Apostoli au admis şi ei folosirea titlului de părinte, cu toată interdicţia Mântuitorului (Matei 23, 9-10), dar restrângându-l numai la persoane care învaţă, propovăduiesc Evanghelia Domnului Hristos, trăiesc conform preceptelor acesteia şi învaţă şi pe alţii să le păzească. Deci învăţătura ce o propagă în scrierile şi cuvântările lor trebuie să fie a lui Hristos, iar nu cea eretică. Numai pe acela îl recunoaşte Biserica drept Părinte al ei, adică pe acela care propovăduieşte învăţătura ei curată, fără schimbări sau interpretări greşite.

Cuvântul Părinte are însă o evoluţie interesantă, potrivit mersului istoriei şi spiritualităţii Bisericii. Acest cuvânt era de origine sacră, cu rădăcini în Vechiul şi Noul Testament, exprimând raportul dintre învăţător şi ucenic, ca un raport între tată şi fiu. Ucenicii profeţilor se numeau fiii profeţilor (III Regi 20, 35). Învăţătorul de înţelepciune era socotit tatăl şcolarilor săi. În Noul Testament, legătura dintre învăţătorul-tată şi ucenicul-fiu pare a fi mai adâncă şi mai caldă. Sfântul Pavel scrie corintenilor: „Căci de aţi avea zece mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi, căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos“ (I Corinteni 4, 15). Ceva mai didactic şi parcă nu atât de afabil, Sfântul Irineu vorbeşte aproximativ în acelaşi sens: „Cine a primit învăţătura de la cineva e numit «fiu» al celui care-l învaţă, iar acesta din urmă e numit «tatăl său»“ (Adversus haeres., IV, 41, 2). Clement Alexandrinul precizează, la rându-i: „La fel numim noi «părinţi» pe învăţătorii noştri“ (Stromate I, 1, 3).

În acest sens, calificativul de tată sau părinte era frecvent în primele secole, mai ales pentru episcop. Martiriul Sfântului Policarp, datând din perioada 155-158, pune în gura mulţimii păgânilor, care cereau moartea episcopului Policarp al Smirnei, următoarele cuvinte: „Acesta este dascălul Asiei, părintele (scil. tatăl) creştinilor“ (XII, 2). Aceasta înseamnă că denumirea de părinte era obişnuită în cazul episcopilor, de vreme ce a fost pusă până şi în gura păgânilor. În anul 177, martirii din Lion se adresau lui Eleuterie, episcopul Romei, cu apelativul părinte. La fel, printre epistolele lui Ciprian găsim câteva (Epist. XXX, XXXI, XXXVI) iscălite Cypriano papae. Acest obicei s-a răspândit repede, astfel încât, în secolul al IV-lea, denumirea în cauză a devenit ceva obişnuit.

Dacă, la început, cuvântul părinte se aplica mai ales episcopilor, cu timpul, a dobândit o semnificaţie aparte, în special atunci când era folosit la plural. De acum, părinţii nu mai sunt doar episcopii obişnuiţi, ci episcopii din trecut care erau martori ai doctrinei Bisericii şi deţineau o autoritate deosebită în materie de învăţătură a acesteia. Câteodată se întâmplă ca printre cei numiţi părinţi să fie persoane care n-au fost episcopi. Aşa, bunăoară Vasile, arhiepiscopul Cezareei (330-379), se va referi la episcopii întruniţi la sinodul din Niceea (325) în următorii termeni: „Ceea ce noi învăţăm nu este rezultatul propriei noastre cugetări, ci ceea ce am învăţat de la Sfinţii Părinţi“ (Epistola CXL, 2).

Sfinţii Apostoli şi Părinţii Apostolici

Ţinând seama de calităţile pe care trebuie să le îndeplinească un Părinte bisericesc, Sfinţii Apostoli pot fi consideraţi ca cei dintâi Sfinţi Părinţi ai Bisericii, pentru că ei întrunesc cu prisosinţă aceste calităţi. Totuşi, ei formează o categorie superioară celei a Părinţilor bisericeşti, de aceea nu li se dă titlul acesta. Dar şi ucenicii imediaţi ai Apostolilor au un titlu de superioritate între Părinţii bisericeşti, anume de Părinţi Apostolici.

Dintre ceilalţi Sfinţi Părinţi, Biserica îi cinsteşte cu titlul special de superioritate pe trei: Sfântul Vasile cel Mare, († 379), Sfântul Grigorie de Nazianz († 390) şi Sfântul Ioan Gură de Aur († 407), numindu-i mari învăţători ai Bisericii. Titlul de Părinte nu se identifică pe deplin cu cel de Învăţat (Înţelept) al Bisericii. Acesta din urmă nu se aplică decât pentru un foarte mic număr de scriitori bisericeşti, folosit atât în Antichitatea creştină (ei sunt Părinţi şi Învăţaţi totodată), cât şi în secolele următoare, şi presupune o aprobare specială din partea Bisericii, care nu este dată decât autorilor care adaugă la o înaltă înţelepciune adevăruri creştine, o ortodoxie strictă şi o viaţă sfântă. Ei se bucură de o autoritate excepţională. Biserica Ortodoxă are, în mod special, respect pentru Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Ioan Hrisostom, pe care îi numeşte şi Învăţaţi ecumenici. Biserica nu numai că îi numără între sfinţii ei, ci îi numeşte şi mari dascăli, adică îi aşază între cei mai de seamă, cei mai destoinici tâlcuitori ai dumnezeieştilor învăţături. Roma le asociază în plus, dintre orientali, pe Sfântul Atanasie, şi îi plasează în frunte pe înţelepţii latini, Sfântul Ambrozie, Ieronim, Augustin şi Grigorie cel Mare. Aceştia patru sunt numiţi de teologii catolici şi Marii Părinţi ai Bisericii.

Părinţii Bisericii şi Scriitorii bisericeşti

Puţini dintre credincioşii ortodocşi fac distincţie între Sfinţii Părinţi şi Scriitorii bisericeşti, iar în Occident, uneori, aşa cum am precizat mai sus, aceasta este lipsită de importanţă. Ea există însă şi este bine să fie cunoscută.

Fără să aibă autoritatea teologică şi bisericească a Părinţilor Bisericii, unii dintre scriitorii bisericeşti sunt autori de lucrări importante sau numeroase. Printre aceşti autori putem cita în general pe apologeţii greci şi latini ai secolului al II-lea, pe Clement Alexandrinul, Lactanţiu, Rufin, Teodor de Mopsuestia, Didim cel Orb, Sinesiu de Cirene, Evagrie Ponticul, Nil Ascetul, Diadoh al Foticeii, Marcu Ascetul, Isaia Pustnicul, scriitori sirieni, armeni, georgieni etc. Părintele profesor Ioan G. Coman precizează că operele acestor scriitori reprezintă un uriaş material de istorie a culturii şi a spiritului creştin în primul mileniu, un material cu orientări şi soluţii variate pentru problemele vremii. Este o sinteză literar-filosofică şi spirituală a produselor muncii şi inteligenţei umane din trei continente din jurul Mediteranei în primul mileniu de după Hristos.

Unii dintre aceşti scriitori bisericeşti au fost dascăli de seamă, din înţelepciunea şi scrierile lor adăpându-se mulţi din cei ce au fost consideraţi Părinţi ai Bisericii. Părintele profesor Dumitru Stăniloae, luând ca punct de plecare învăţătura Sfântului Varsanufie, supranumit şi Marele Bătrân, a încercat să explice rămăşiţa unora dintre teoriile greşite ale scriitorului bisericesc Origen la Sfântul Grigorie de Nyssa şi de Nazianz: „Ei au respectat pe Origen ca pe un dascăl de la care au învăţat multe. Datorită celor învăţate de la el, ei au putut înainta în cugetarea lor şi astfel au putut îndrepta cele mai multe dintre acelea, fiind călăuziţi în aceasta mai ales de Duhul Sfânt. Dar au rămas la ei unele mici fărâme din mulţimea greşită a învăţăturilor origeniste. Aceasta pentru că nu totdeauna au rugat pe Dumnezeu să le spună dacă şi acele mici fărâme sunt adevărate sau nu. În esenţă, Varsanufie face o distincţie între învăţăturile proprii ale Sfântului Grigorie de Nazianz şi de Nyssa şi între unele cuvinte luate de la Origen, pe care le consideră însuşite de ei de la el. Căci de cele drepte, spuse de ei, declară (Sfântul Varsanufie) că sunt de la Duhul Sfânt, dar de cele greşite, rămase de la Origen, nu spune aceasta“.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!