Cinstirea generală a Crucii, veche ca şi creştinismul însuşi

Cinstirea generală a Crucii, veche ca şi creştinismul însuşi

Augustin Păunoiu, 19 Martie 2017

Crucea Mântuitorului Hristos, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, pentru cei care pier este nebunie; iar pentru noi, cei care ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Desco­perirea Lemnului Sfintei Cruci la Ierusalim în toamna anului 325 rămâne un punct de referință în istoria creștină atât în Răsărit, cât și în Occident.

Profesorul Emilian Popescu ne descoperă în interviul de față cum și când Crucea a ajuns un simbol al biruinței și al vieții în fața morții, care este cea mai veche reprezentare a scenei Răstignirii lui Hristos și cum s‑a extins cultul Lemnului Sfintei Cruci după perioada Împăratului Constantin cel Mare.

Domnule profesor, din instrument de tortură și moarte, Crucea devine prin Răstignirea Mântuitorului semn al biruinței și al vieții veșnice. Cum a fost reflectată această schimbare în conștiința primilor creștini și pe monumentele sau obiectele care ni s‑au păstrat de la ei?

Într‑adevăr, Crucea a fost obiect de tortură, de moarte, pentru cei mai mari dușmani ai Imperiului Roman. Dar nu numai în Imperiul Roman, ci și la perși și cartaginezi și alte popoare. Trădătorii și marii criminali ai poporu­lui roman erau pedepsiți fie prin răstignire pe cruce, fie prin decapitare. Această imagine asupra oamenilor era generalizată în întreg imperiul și chiar în lumea barbară. Era greu pentru cei care asistaseră la Răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos să creadă că El a fost Dumnezeu sau n‑a fost Dumnezeu. Iar dacă a fost Dumnezeu, de ce a acceptat să fie pedepsit în acest mod? Dar și pentru Apostoli și ceilalți ucenici Răstignirea a fost un șoc. Cel care a înțeles pentru prima dată semni­ficația Crucii ca simbol al învierii și al vieții veșnice a fost Sfântul Apostol Pavel. Luminat de Dumnezeu, a scris în epistolele sale despre noua semnificație a Crucii. Receptarea noii interpretări a Crucii nu s‑a petrecut peste tot în același timp. Au fost populații care au adoptat mai devreme, chiar în timpul Sfântului Apostol Pavel, acest mesaj, altele mai târziu. Se crede că în vatra creștină siriană a Antiohiei, Damascului și în alte părți, comu­ni­tă­țile creștine erau bine organizate și de aceea și termenul de „creștin”, folosit până astăzi ca desemnând pe cei care credeau în învățătura lui Iisus Hristos, a fost folosit prima oară în Antiohia, după cum găsim în cartea Faptele Apostolilor. Unii teologi și istorici germani au subliniat că prima regiune mai însemnată unde sem­ni­ficația Crucii a fost schimbată în sensul creștin de astăzi a fost Siria.

Cum Sfântul Apostol Pavel a circulat în toată lumea și era în același timp un foarte bun orator, misiunea, predica lui au avut succes atât în Răsăritul sirian, după aceea în Asia Mică, cât și la Roma, vestind peste tot această teologie a Crucii.

Oamenii aveau nevoie atunci de un simbol de biruință, iar Hristos cel înviat a reprezentat pentru ei împlinirea acestor speranțe arzătoare că vor avea și ei parte de înviere și viața veșnică.

S‑a spus că semnificația Crucii ca simbol al biruinței a apărut abia după secolul al IV‑lea, adică după Constantin cel Mare, iar prezența Sfintei Cruci pe obiecte și monumentele arheologice și epigrafice ar fi posterioară acestui mare împărat. Dovezile arheologice și epigrafice însă arată contrariul. În această privință, scena Răstignirii și a Crucii sub formă de T, cea mai veche reprezentare în acest fel a Crucii, apare pe o gemă de origine siriană, descoperită pe teritoriul țării noastre. Existau pe atunci legături puternice, culturale, comerciale, religioase între țărmul de vest al Mării Negre, unde se aflau cetățile greco‑romane, Tomis, Histria, Callatis, și mediul mediteraneean, răsăritean. De aceea, pe calea aceasta comercial‑culturală și prin misiunea pe care au făcut‑o Apostolii s‑a făcut cunoscută și noua semnificație a Sfintei Cruci.

Deci, chiar din a doua jumătate a secolului I a apărut această nouă semnificație a Sfintei Cruci, perioadă în care chiar Apostolul Pavel era în plină misiune la nea­muri (51‑67 d.Hr.). Totuși, nu sunt cunoscute deocamdată dovezi palpabile, arheologice, epigrafice, materiale. Din al II‑lea secol există astfel de mărturii, destul de multe în literatura teologică, chiar laică.

O asemenea mărturie ne spune că Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, când s‑a pregătit să treacă în viața de dincolo, a pus în mormântul său hainele, s‑a închinat, făcând semnul crucii peste trupul său, peste mormânt și ucenicii săi apropiați. Acest eveniment s‑a petrecut chiar la începutul secolului al II‑lea.

De menționat este și faptul că, la început, semnul crucii era reprezentat sub forma literei T, datorită unei tradiții iudaice potrivit căreia cei care erau bolnavi în Ierusalim sau în alte părți s‑au vindecat după ce au fost însemnați pe frunte cu litera T. Mai apoi, au apărut inscripții pe pietre funerare și, după scurtă vreme, întrucât iudeii și romanii suportau cu greu religia creștină, distrugeau simbolurile ei. De aceea au apărut simbolurile creștine voalate, sub chipul peștelui, al ancorei sau al ramurii de palmier și altele. Constatăm că se știa atunci că litera T reprezintă cu adevărat semnul Sfintei Cruci. Sunt inscripții care au fost descoperite în catacombele din jurul Romei și care au în cadrul textului lor litera T, tot voalat, fiindcă ar fi trebuit să se pună la începutul sau finalul textului, cum s‑a procedat în perioada de libertate a creștinismului. Totuși, acest semn se punea la mijlocul textului ca să fie luat ca un semn de podoabă. Pe ancoră, care are o tijă lungă, s‑a trasat uneori pe la mijlocul ei o dată sau de două ori câte o linie transversală și așa apărea Sfânta Cruce.

Putem deci spune că semni­ficația nouă a Crucii în conștiința oamenilor a intrat din a doua jumătate a secolului I, datorită misiunii Sfântului Pavel și a Scrisorilor sale, iar după aceea, în secolul al II‑lea, apare și palpabil pe inscripțiile funerare, pe obiectele de podoabă. Amploare a luat după ce Constantin cel Mare a declarat creștinismul ca religie permisă în Imperiul Roman.

Care este cea mai veche descoperire arheologică creștină care conține semnul Crucii și al Răstignirii Mântuitorului
Iisus Hristos?

Țara noastră este până acum locul descoperirii celei mai vechi reprezentări a Sfintei Cruci și a Răstignirii Mântuitorului Iisus Hristos. La Constanța, în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea, o fetiță, jucându‑se pe malul mării, a găsit mai multe pietre de inel, aproximativ 30‑40. Nu le‑a dat așa mare importanță, dar fetița, ajungând mai târziu în Anglia, le‑a arătat acolo unui colecționar care era în legătură cu British Museum din Londra. Cele mai multe au fost achiziționate, dar doar una din ele s‑a dovedit de o importanță extraordinară, anume aceea pe care era reprezentată Crucea în forma ei cea mai veche. A fost publicată la sfârșitul secolului al XIX‑lea în Anuarul Școlii Britanice de la Atena chiar de responsabilul cu antichități greco‑romane de la British Museum, care era și un mare specialist, Cecil Smith. El a intuit de la început că e vorba de o reprezentare foarte veche a Răstignirii Mântuitorului și, la fel, a Sfintei Cruci în formă de T. Pentru aceeași vechime pledează și modul în care sunt înfățișați Hristos și Apostolii, anume Mântui­torul apare dezbrăcat, iar Apostolii au pe ei tunici. În arta antică, goliciunea trupului nu era o problemă care să scandalizeze pe privitori. Dimpotrivă, modul în care s‑a lucrat la această scenă este ilustrativ pentru influența artei antice, încă foarte puternică. Trebuie adăugat și faptul că tot aici apare inscripția IXΘYS (o prescurtare a formulei Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Mântuitor), cuvânt care înseamnă în limba greacă „pește” și totodată un simbol creștin. Deci, atât modul de reprezentare artistică, sculp­tural, cât și inscripția IXΘYS sunt elemente care pledează pentru o datare timpurie, adică secolul al II‑lea, începutul secolului al III‑lea.

În cartea dumneavoastră „Crucea și Răstignirea Mân­tuitorului Iisus Hristos în creștinismul timpuriu”, vorbiți și despre descoperirea Sfintei Cruci la Ierusalim. Când s‑a întâmplat aceasta, care a fost aportul Împăratului Constantin cel Mare și al mamei sale, Elena, la descoperirea respectivă?

Au existat diferite opinii în legătură cu descoperirea Sfintei Cruci la Ierusalim și s‑au avansat anii 326, 327, 328 și alte date. Unii istorici au considerat că pelerinajul la Ierusalim al Împărătesei Elena și chiar decizia luată de Constantin cel Mare erau legate de criza din familia împăratului. Împăratul Constantin cel Mare, în anul 326, când și‑a sărbătorit 20 de ani de domnie, a făcut o călătorie la Roma pentru a serba acest eveniment alături de Senatul roman. Aniversarea numită Vicennalia o sărbătorise în avans pe când se afla la Nicomedia, dar la Roma erau centrul imperiului și Senatul.

În acest context s‑a ivit o criză gravă în cadrul familiei imperiale, cu îngrijorări și evenimente legate de această împrejurare. Prin urmare, i s‑ar fi spus împăratului că doar Dumnezeul creștinilor ar putea să aducă liniștire și iertare de păcate, iar el, împăratul, a inițiat o amplă misiune de căutare și descoperire a Lemnului Sfintei Cruci de la Ierusalim, desemnând‑o pe mama sa, Elena, ca omul său de încredere la săpăturile și lucrările ce urmau să înceapă în Cetatea Sfântă. Aceasta este doar o ipoteză emisă de anumiți istorici. În realitate însă, Împăratul Constantin, un om câștigat definitiv pentru credința creștină și mai ales pentru cinstirea Sfintei Cruci, care i‑a devenit simbol de biruință în toate împrejurările vieții, a hotărât să înceapă ample cercetări și săpături arheologice pe Golgota pentru descoperirea Lemnului Sfintei Cruci.

Această hotărâre a luat‑o după Sinodul I Ecumenic de la Niceea, cu prilejul căruia a aflat de la participanții răsăriteni, mai ales de la Macarie al Ierusalimului, de starea jalnică în care se afla Golgota, locul Pătimirii și al mormântului Domnului Iisus Hristos. În realitate, aceasta l‑a determinat s‑o trimită la Ierusalim pe mama sa, Elena, dându‑i tot ajutorul material prin autoritățile militare și civile de acolo. Aceasta este rațiunea pentru care Împăratul Constantin s‑a angajat într‑o astfel de acțiune, descoperind Lemnul Sfintei Cruci și așa se explică de ce în iconografia ortodoxă el apare alături de mama sa, de‑a dreapta și de‑a stânga Crucii lui Hristos.

Ca unul care am făcut epigrafie și prosopografie, am văzut că Împăratul Constantin, într‑o scrisoare către Episcopul Macarie al Ierusalimului, menționează niște demnitari înalți, printre care și Dracilian, prefect al pretoriului, ca funcție imediat după împărat, având tot Orientul sub stăpânire. Am căutat documente să văd unde mai este prezent acest personaj și am descoperit că începând cu 17 aprilie 325 până la 1 septembrie 326, el a ocupat funcția de prefect al pretoriului. Dacă Constantin îl pomenește pe Dracilian că i‑a dat ordin să facă demersuri și să se ocupe de materialele de construcție pentru Bazilica Martyrium, aceasta nu se putea întâmpla decât după descoperirea Lemnului Sfintei Cruci, care a fost depus mai apoi în edificiul respectiv. Scrisoarea adresată de împărat lui Macarie este posterioară descoperirii Lemnului Sfintei Cruci, dar foarte aproape de ea.

La Sinodul I Ecumenic nu s‑a făcut nici o referire la această descoperire, nici imediat după plecarea ierarhilor la eparhiile lor. Înseamnă că în toamna anului 325 au început lucrările de cercetare la Ierusalim. Ele au dus la descoperirea efectivă a semnului Sfintei Cruci. În această perioadă erau în funcție Dracilian și, la fel, Episcopul Macarie al Ierusalimului, care a participat alături de Sfânta Elena la lucrările efectuate. S‑a pus astfel capăt unei perioade negre din istoria Ierusalimului și a Golgotei, când Crucea Mântuitorului nu a mai putut fi cinstită de localnici și pelerini din alte părți. Într‑o perioadă nu prea lungă după Răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos, creștinii mergeau la Golgota și se închinau acolo. Iudeii nu vedeau cu ochi buni acest pelerinaj și, nemaisuportând venirea creștinilor, au aruncat cele trei cruci în prăpastia de lângă Golgota.

La toate acestea s‑a adăugat faptul că împăratul roman Adrian (107‑138) a înăbușit o a doua revoltă a evreilor, condusă de Bar‑Cohba între 132‑135. Pentru evrei, riposta romană a fost foarte dură, mult mai rea decât cea din timpul împăratului Titus. Titus a dărâmat Ierusalimul, dar Adrian a demolat Templul lui Solomon, unde se afla Sfânta Sfintelor, a pus o statuie ecvestră a sa, iar puțin mai departe, o altă statuie, a lui Zeus. Nu le‑a mai permis evreilor nici măcar să intre în Ierusalim. Iudeii au fost duși în robie, au fost vânduți ca sclavi, prețul unui evreu fiind mai mic decât al unui cal.

La Golgota, împăratul a dat ordin comandantului militar din zonă să facă centrul lagărului unde se afla unitatea romană de acolo. Spațiul a fost înconjurat cu zid, incinta a fost pietruită, devenise o cetate romană în toată regula. Exista și un templu păgân închinat lui Jupiter, care cu timpul se cam ruinase. Constantin a aflat care era realitatea, sumbră, dar, în pofida acesteia, el dorea să fie găsită Sfânta Cruce. Așa cum am spus, împăratul a avut o cinstire deosebită față de Sfânta Cruce, pentru că îl ajutase în războiul împotriva lui Maxențiu și în alte împrejurări. Era convins că dacă pune pe steagurile armatei, pe îmbrăcămintea și scuturile os­ta­și­lor semnul Sfintei Cruci va câș­tiga. Și a câștigat. Nu se cunoaște în istorie ca Împăratul Constantin să fi pierdut o luptă vreodată.

Pentru că însemnarea cu Sfânta Cruce și credința în Iisus Hristos l‑au ajutat, el a vrut să fie descoperit Lemnul Sfintei Cruci. Aceasta a constituit un puternic imbold în demersul respectiv. Săpăturile nu s‑au putut desfășura decât după ce a cules informații de la mai mulți ierarhi din Răsărit. Constantin s‑a apropiat de Macarie al Ierusalimului, pe care l‑a cunoscut. Așa se explică prețuirea exprimată în scrisoarea către Macarie și, drept urmare, apelează la el să recomande materialele cele mai bune de construcție și formele arhitectonice și de împodobire a Bazilicii Martyrium încât să fie cel mai deosebit edificiu creștin din tot imperiul.

Sărbătoarea cinstirii lui Zeus era în fiecare an la 13 septembrie. Din anul 509 î.Hr., când s‑a ridicat primul templu cunoscut în istorie al lui Zeus, această dată a fost, până târziu, pe întreg cuprinsul Imperiului Roman, rezervată prăznuirii lui.

Adrian făcuse un templu lui Zeus la Golgota. Constantin a vrut să șteargă această dată din calendarul imperiului, dorind să facă un capitoliu cu simboluri creștine. Informația pe care ne‑o dă Egeria, pelerina spaniolă în 384, că 13 septembrie e ziua în care a fost descoperită Sfânta Cruce nu este reală. Întrucât Constantin a permis dărâmarea templului lui Zeus, el a vrut să facă uitată definitiv amintirea prăznuirii păgâne și a templului. Astfel, el a impus data de 13 septembrie. Iar 14 septembrie nu este ziua descoperirii Sfintei Cruci, ci e legată de cinstirea Sfintei Cruci, atunci fiind arătată poporului, odată cu sfințirea Bazilicii Martyrium în anul 335.

De atunci, 14 septembrie a devenit o importantă sărbătoare a creștinătății din Răsărit. Sfânta Cruce a fost adusă în catedrală, a fost pusă într‑o raclă de argint, scoasă la sărbătorile mari și cinstită după cuviință.

În concluzie, descoperirea Lemnului Sfintei Cruci s‑a făcut cel mai probabil în toamna anului 325 sau cel târziu în primăvara lui 326. Această descoperire a fost anunțată de împărat în scrisoarea sa către Macarie, Episcopul Ierusalimului.

Cum s‑a răspândit mai apoi cultul adus Lemnului Sfintei Cruci în Orient și Occident?

Extensiunea cultului a avut o amploare foarte mare după descoperirea Crucii. Aflarea sa a constituit imboldul pentru pelerinaje numeroase. Sfântul Chiril al Ierusalimului, succesorul lui Macarie, spune că părticele din Lemnul Sfintei Cruci primite cu credință de pelerini au contribuit la cinstirea deosebită a Lemnului Sfintei Cruci în toată lumea. Odată cu cucerirea părții de răsărit a Imperiului Roman, care era în mâna păgânului Licinius, s‑au intensificat pelerinajele nu doar pentru Sfânta Cruce, ci și pentru locurile pe unde a pășit Mântuitorul și a pătimit în viața Sa.

După ce a fost descoperit Lemnul Sfintei Cruci, se puteau obține mici părticele din el. Ele au fost oferite unor persoane influente din lumea de atunci, regilor, împăraților, încastrate în cruci relicvar. Pentru Ierusalim, 13 și 14 septembrie erau sărbătorile creștine cele mai mari din an.

Egeria, spaniolă de neam, rudă cu împăratul Teodosie I cel Mare, a venit și a stat câțiva ani, vizitând Egiptul, Siria, cu marile centre monahale de acolo. Relatările ei sunt foarte amănunțite, mai ales în privința sărbătorilor, de Paști în special. La o asemenea mare sărbătoare a vrut să participe și Sfânta Maria Egipteanca. Ea venea din Alexandria, unde trăise o viață ușuratică. Remușcările pentru păcate au făcut‑o să meargă la Ierusalim pentru a se închina Sfintei Cruci. Sfântul Sofronie al Ierusalimului, care i‑a și scris viața, spune că ea s‑a îmbarcat pe o corabie, a ajuns la Ierusalim, dar a fost oprită de o putere nevăzută să intre în catedrală. S‑a rugat Maicii Domnului cu ardoare, a făcut promisiunea că va pleca pentru toată viața în pustiu și numai după aceea a putut să sărute Lemnul Crucii. S‑au petrecut multe convertiri cu cei care veneau cu credință și se rugau cu pocăință pornind de acolo pe altă cale, a îndreptării.

Încrederea în puterea Lemnului Sfintei Cruci a fost mare pentru toți creștinii, chiar atunci când vorbim despre împărați sau mari demnitari. Un exemplu elocvent îl reprezintă împăratul Iustin al II‑lea și soția sa, Sofia, primul nepot de soră al împăratului Justinian cel Mare, pe care l‑a succedat la tronul Bizanțului. De la el a rămas până astăzi un monument deosebit de artă creștină, anume o cruce din argint aurit împodobită cu pietre nestemate, în cadrul căreia a fost încastrată o bucățică însemnată din Lemnul Sfintei Cruci. Această Cruce relicvar a fost donată de familia imperială amintită în anul 574 orașului Roma și ducatului ei, posesiuni bizantine recucerite de împăratul Justinian.

Dar în vremea lui Iustin al II‑lea și a soției sale, Sofia, posesiunile bizantine din Italia, inclusiv Roma și ducatul ei, erau în pericol de a fi invadate de barbarii veniți din nord, la timpul acela, de longobarzi. Crucea donată Romei era gândită să fie un scut de apărare împotriva inamicilor de orice fel ai Italiei. Inscripția care se găsește pe crucea de care vorbim spune că prin Lemnul pe care Hristos a zdrobit pe dușmanul omului, adică diavolul, Iustin și soția sa ajută Roma și tot ceea ce ține de ea. Lemnul Sfintei Cruci încastrat în această operă de artă reprezenta un ajutor efectiv de pază și ferire de dușmani. 


Galerie foto:

Lasa un comentariu
Articole asemanatoare
Momentan nu exista articole asemanatoare!

Arhivă ediții

Contactează-ne!