Patristica
Clement Alexandrinul, propovăduitorul pedagogiei divine

Clement Alexandrinul, propovăduitorul pedagogiei divine

Adrian Agachi, 09 Mai 2010

Clement Alexandrinul reprezintă alături de Origen unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi timpurii ai Şcolii creştine din Alexandria. El poate fi considerat şi drept întemeietor al acestei Şcoli prin metodele sale avansate de predare şi numeroasele opere scrise. Cultivat, posedând o cunoaştere avansată atât a filosofiei, cât şi a teologiei creştine, Clement poate fi considerat un exemplu de îmbinare a celor două direcţii creatoare. Totodată, scrierile sale păstrează în multe momente un admirabil echilibru şi discernământ duhovnicesc.

Ucenicul neobosit

Titus Flavius Clemens s-a născut între 140 şi 150, dar locul naşterii este disputat între două capitale culturale ale Antichităţii: Alexandria şi Atena. Mulţi cercetători susţin că este puţin probabil ca locul său de naştere să fi fost Atena, dar lucrul acesta nu are o importanţă atât de mare, deoarece oricum Clement a fost o personalitate veşnic călătoare. Nu s-a mulţumit doar cu învăţătura locului său de naştere, ci a căutat neobosit noi profesori, străbătând lumea întreagă în căutarea lor. Stylianos Papadopoulos afirmă: "El însuşi menţionează în Stromate (I, 1) că a avut norocul să ucenicească pe lângă fericiţi şi importanţi dascăli (învăţători), pe care i-a audiat în Atena, Italia de Jos, Orient (Siria) şi Egipt. Aceşti dascăli erau din Ionia, Siria, Egipt, Asiria, Palestina şi Sicilia (Panten), aşadar erau reprezentanţi ai tuturor marilor civilizaţii din acel timp (greco-romane, iudaice, orientalo-egiptene). Astfel se explică de ce se mişcă cu o uşurinţă deosebită prin învăţăturile şi religiile vremii sale. Căutarea adevărului şi caracterul său neliniştit l-au împins în călătorii, care, în fine, l-au adus în jurul anului 180 (?) în Alexandria, unde a audiat şi a cunoscut pe învăţătorul creştin sicheliot Panten, la care duhul său s-a odihnit şi care a devenit dascălul său prin excelenţă" (Patrologie, vol. I, Editura Bizantină, 2006, p. 330). Cultura deosebită şi farmecul prelegerilor sale l-au făcut să ocupe după decesul lui Panten locul principal de dascăl al şcolii creştine din Alexandria. După ce s-a îndeletnicit cu această funcţie timp de 2 ani, între 200 şi 202, Clement a fost nevoit să plece din Alexandria pentru o perioadă de timp datorită unei prigoniri aspre din ordinul împăratului Septimius Sever şi s-a retras în Capadocia. Ultima menţiune despre el se păstrează în jurul anului 216, dar este posibil să mai fi trăit până în 220-225. Pe de altă parte, Enrico Norelli consideră că este puţin probabil pentru Clement să fi ocupat funcţia de catehet principal al Alexandriei: "Eusebiu de Cezareea mai afirmă că Flavius Clement a fost urmaşul lui Panten la conducerea şcolii catehetice din Alexandria, ceea ce era puţin probabil, şi că Origen s-ar fi numărat printre discipolii săi. Nu ştim cu certitudine dacă Clement a fost preot; în orice caz, nu pare să fi fost catehet oficial al Alexandriei, ci mai degrabă a ţinut un curs liber" (C. Moreschinni, E. Norelli, Istoria literaturii creştine vechi, greceşti şi latine, vol. I, editura Polirom, 2001, p. 280). Motivul principal adus în favoarea acestei afirmaţii de experimentatul patrolog este că învăţământul catehetic propriu-zis începe de-abia cu Origen, şi nu cu Panten cum era crezut până în prezent. Panten a avut o şcoală proprie, la care a învăţat şi Clement, iar acesta, la rândul său, a ţinut cursuri libere, dar nu a activat în cadrul învăţământului catehetic aflat sub tutela episcopului locului. Aceasta rămâne, însă, doar o ipoteză.

Pedagogia Mântuitorului

Una dintre cele mai importante opere ale lui Clement este Pedagogul. Titlul acesta este acordat în cadrul scrierii Mântuitorului Hristos, deoarece acesta este adevăratul nostru profesor. În vechime, însă, pedagog era denumit sclavul care conducea copiii bogaţi la şcoală şi îi ferea pe aceştia de orice pericol extern. Clement nu atribuie această denumire cu scopul de a jigni, ci pentru a arăta că Mântuitorul ne povăţuieşte chiar şi în lucrurile mărunte, având grijă şi de cele mai mici detalii ale vieţii noastre. "În toate ne ajută Domnul şi în toate ne este de folos; şi ca om, şi ca Dumnezeu; ca Dumnezeu ne iartă păcatele, iar ca om ne învaţă să nu mai păcătuim. E de la sine înţeles ca omul să fie iubit de Dumnezeu, pentru că este făptura Lui. Pe toate celelalte le-a făcut prin poruncă, dar pe om l-a făcut cu mâinile Lui şi i-a insuflat ceva propriu" (PSB, vol. IV, traducere de pr. D. Fecioru, EIBMBOR, 1982, p. 170). Exemplu desăvârşit al vieţii noastre este Hristos, cel care a asumat în ipostasul Său firea omenească şi a îndumnezeit-o. Sunt trei moduri în care suntem uniţi cu Hristos: "În orice privinţă, noi suntem uniţi în toate cu Hristos: prin înrudire, datorită sângelui Lui, prin care am fost răscumpăraţi; prin dragoste, datorită educaţiei cu care ne-a crescut Cuvântul; prin nestricăciune, datorită vieţuirii Lui" (p. 194). Prin toată lucrarea de mântuire înfăptuită, Hristos ne-a înrudit cu Sine. Ne-a educat şi ne-a sădit în inimi dragostea şi ne-a dăruit calea spre nepătimire şi împărtăşire de Duh Sfânt prin exemplul întreg al vieţii sale. Dumnezeu nu ne părăseşte nici atunci când ne ceartă, din contră, şi acest lucru se naşte dintr-o pedagogie ascunsă. "Nici certarea cu purtare de grijă nu este un lucru străin de Cuvântul cel mântuitor. Că şi certarea este o doctorie a iubirii dumnezeieşti de oameni; din certare înfloreşte roşeaţa pudorii şi aduce în suflet ruşinea păcatului. Da, dacă trebuie să blamezi, trebuie să şi cerţi; când este cazul să răneşti, nu mortal, ci spre mântuire, un suflet nesimţitor, scăpându-l cu puţină durere de moartea cea veşnică" (p. 208-209). Această certare este o dovadă în plus a legăturii dintre Dumnezeu şi om. "Cuvântul nu lasă pe nimeni fără mărturie; fiecare primeşte mărturie, iar harul acestei mărturii este foarte mare. Dar chiar tăria mâniei Lui - dacă trebuie să numim Mânie sfătuirea Lui - este iubitoare de oameni; că Dumnezeu Se coboară până la patimi de dragul omului, pentru care Cuvântul lui Dumnezeu s-a şi făcut om" (p. 209). Această pedagogie se dovedeşte necesară tocmai pentru că uităm adeseori de Dumnezeu atunci când ne oferă doar blândeţe, bunătate şi iubire. Este adevărat că în spatele certării se ascunde aceeaşi intenţie iubitoare, dar certarea sufletului este necesară tocmai pentru că îl determină să slujească mai cu râvnă celor sfinte. "Dumnezeu a văzut că iudeii de frică se întorc la El, dar că dispreţuiesc iubirea Sa de oameni. Da, în general, noi oamenii suntem nepăsători când Dumnezeu se poartă bine cu noi; dar Îl respectăm când ne temem de dreptatea Lui, deşi dreptatea Lui este unită cu iubirea Sa de oameni" (p. 216).

Treptele curăţiei

Vorbind despre rădăcina păcatului, Clement enunţă următorul principiu de bază: "Tot ceea ce este împotriva dreptei raţiuni este păcat (...) Virtutea este o dispoziţie sufletească conformă cu raţiunea" (p. 225). Atunci când foloseşte termenul de "raţiune", Clement se referă mai mult la "fire", la ceea ce este firesc, lucru pe care mintea îl urmează în mod natural. Păcatul este o răzvrătire împotriva firii, lucru care creează o ruptură în om, sfâşiindu-i dispoziţia unitară a sufletului în mii de trăiri contradictorii. Dimpotrivă, virtutea este conformă cu firea îmbinându-se perfect cu drumul luminos al minţii spre Dumnezeu. Clement oferă şi o scară a curăţirii de păcat. "Cel mai bun lucru este, însă, să nu păcătuim deloc; dar spunem că acest lucru este propriu numai lui Dumnezeu. În al doilea loc, trebuie să nu păcătuim nici cu gândul; acest lucru este propriu omului înţelept. În al treilea loc, trebuie să nu cădem într-un număr mare de păcate fără voie; acest lucru este propriu celor care au primit o educaţie îngrijită. În ultimul loc trebuie să punem rămânerea cât mai puţin timp în păcat; acest lucru este mântuitor pentru cei chemaţi la pocăinţă, ca să-şi îndrepte păcatele" (p. 168). Trebuie remarcat că nici un om, pe orice treaptă a desăvârşirii s-ar afla, nu este scutit de pericolul păcatului. De asemenea, este propriu celor desăvârşiţi să se ferească până şi de gânduri, datorită trezviei şi rugăciunii neîncetate. Lucrul acesta scuteşte de suferirea păcatelor fără voie, pentru că omul atent la sine se fereşte până şi de situaţiile în care ar putea păcătui datorită împrejurărilor. Pentru această treaptă, însă, este nevoie de o "educaţie îngrijită"; probabil aici Clement se referă la existenţa unui povăţuitor încercat. Ultima treaptă aparţine celor care încă se mai luptă cu păcatele, transformând gândurile păcătoase în fapte. Ei trebuie să se retragă cât mai repede posibil pentru a nu căpăta deprinderi păcătoase (patimi). Ca încheiere recomandăm doar să fim foarte atenţi în care treaptă ne aflăm şi să încercăm cu ajutorul Pedagogului nostru, Hristos, să ne educăm propriile deprinderi. Singur fiind, nimeni nu poate găsi calea.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!