Şcoala va trebui să se implice din ce în ce mai mult în viaţa comunităţii

Oana Rusu, 09 August 2007

▲ Este esenţial ca descentralizarea să se realizeze imediat, acum când pentru educaţie se alocă un procent mult mai mare din PIB decât înainte ▲ Descentralizarea oferă şcolii oportunitatea de a-şi recâştiga rolul central şi poziţia de prestigiu în cadrul comunităţii, dar aceasta implică şi asumarea unor funcţii noi ▲ Şcoala va trebui să stimuleze şi să ghideze participarea activă a elevilor la viaţa comunităţii, prin implicarea lor în programe comunitare, activităţi de voluntariat, grupuri de suport, asistenţă socială, parteneriate cu ONG-uri ▲ Şcoala însăşi poate crea propriile ONG-uri, dacă doreşte să stimuleze antreprenoriatul social al elevilor, aşa cum se arată în raportul elaborat de comisia prezidenţială pentru educaţie şi cercetare ▲

Comisia prezindenţială condusă de Mircea Miclea a dat publicităţii un raport referitor la starea învăţământului românesc, raport pe baza căruia a fost organizată o dezbatere la Palatul Cotroceni. Documentul atrage atenţia că menţinerea actualului sistem de învăţământ din România pune în pericol competitivitatea şi prosperitatea ţării, iar sistemul de învăţământ are patru mari probleme: ineficienţa, este nerelevant, inechitabil şi de slabă calitate. Dezbaterea raportului se suprapune cu pregătirea, de către Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului (MECT), a pachetului legislativ al învăţământului care va fi discutat în Parlament în luna septembrie. Alături de pachetul legislativ care conţine Legea învăţământului preuniversitar, Legea învăţământului universitar şi Legea personalului din învăţământ, care este intens dezbătut în acestă perioadă, un alt document este suspus dezbaterii. Este vorba despre raportul Comisiei prezidenţiale care este complementar propunerilor legislative. Raportul face o diagnoză a stării învăţământului românesc, care a fost apoi dezbătut în medii academice şi aminteşte de încercările de reformă din învăţământul românesc de după 1990: „Din 1990 până în prezent, orice început de reformă a fost suprimat de alt început de reformă a următorului ministru al Educaţiei. Sistemul a acumulat tensiuni inutile care s-au repercutat profund negativ asupra elevilor şi părinţilor; însăşi ideea de reformă s-a compromis“. O parte din soluţiile oferite de raportul Comisiei prezidenţiale se regăsesc în propunerile făcute de Ministerul Educaţiei în pachetul legislativ. Ziarul „Lumina“ publică, în serial, raportul Comisie prezidenţiale de educaţie şi cercetare condusă de fostul ministru Mircea Miclea.

Raportul Comisiei prezidenţiale

Accelerarea descentralizării şi repoziţionarea şcolii în comunitate

Situaţia actuală.

Sistemul de învăţământ preuniversitar continuă să fie supracentralizat, aproape ca în vremea socialismului multilateral dezvoltat. Unităţile de învăţământ nu au nici o competenţă în construcţia propriului buget şi nici o flexibilitate în execuţia lui. Alocarea bugetului din aşa-numitele „cote defalcate din TVA“ se face total netransparent de către Ministerul Finanţelor Publice, pentru acoperirea costurilor, nu pentru atingerea unor ţinte educaţionale clare. Curriculumul la dispoziţia şcolii este cvasi-inexistent, iar flexibilitatea curriculumului disciplinelor – nulă. Şcolile nu-şi pot angaja propriul personal şi nu-l pot concedia, chiar dacă este neperformant. Până şi numirea unui director de şcoală se face printr-o decizie a Ministrului Educaţiei. Şcolile nu au nici un contract de performanţă cu comunităţile care le finanţează şi în faţa cărora ar trebui să dea socoteală. Unităţile şcolare îşi limitează misiunea la a-i învăţa pe copiii comunităţii şi nu se implică deloc în educaţia adulţilor, ca şi cum nu am trăi într-o perioadă istorică în care învăţarea permanentă face diferenţa. Activitatea şcolii se limitează la orele de curs, iar copiii, între ultima oră de curs şi venirea acasă a părinţilor, sunt lăsaţi la cheremul străzii. Şcoala nu stimulează participarea activă la viaţa comunităţii şi responsabilitatea socială, pe care le pot dezvolta implicarea în programe comunitare, în activităţi de asistenţă socială, în grupuri de suport, de protecţie a mediului etc.

Modalităţi de soluţionare

Descentralizarea sistemului de învăţământ nu duce lipsă de strategii – Guvernul a aprobat, încă din 2005, Strategia de descentralizare a învăţământului –, ci de acţiune hotărâtă. Este esenţial ca descentralizarea să se realizeze imediat, acum când pentru educaţie se alocă un procent mult mai mare din PIB decât înainte. Surplusul de bani poate fi utilizat pentru compensarea unor disfuncţii inerente; întârzierea descentralizării va face ca sistemul să devină şi mai inert. Cel mai prost lucru este o infuzie masivă de bani într-un sistem de învăţământ nereformat, neresponsabilizat prin descentralizare.

Descentralizarea nu este un scop în sine, ci este un mijloc pentru a creşte calitatea, eficienţa, relevanţa şi echitatea sistemului de învăţământ. Şi în momentul de faţă, 73,3% din bugetul învăţământului preuniversitar se desfăşoară prin bugetele locale după o formulă total netransparentă a Ministerului Economiei şi Finanţelor, care n-are nici o legătură cu ţintele educaţionale strategice. Rezumând numeroase studii, se poate spune că alocarea banilor nu se face pe baza obiectivelor educaţionale, ci după criterii total străine de educaţie, inducând astfel disparităţi majore în finanţarea şcolilor.

Reuşita procesului de descentralizare e condiţionată de satisfacerea a trei cerinţe pe care le considerăm fundamentale

1. Finanţarea per elev. Toate costurile educării unui elev (de la salariul profesorilor la cheltuielile cu utilităţile, manualele şcolare sau reparaţia şcolilor) trebuie cuprinse într-o formulă transparentă. Formula va avea coeficienţi de corecţie în funcţie de condiţiile specifice (ex.: mediul rural, copii cu cerinţe speciale, minorităţi) şi de priorităţile unei autentice dezvoltări. Prin utilizarea unei astfel de formule, alocarea banilor publici va deveni transparentă, se va face în concordanţă cu ţintele educaţionale strategice şi orice cetăţean va şti cât cheltuieşte statul pentru educarea fiecărui copil, la orice nivel de şcolarizare.

2. Descentralizarea comprehensivă. Descentralizarea trebuie să vizeze toate componentele ei: financiară, resurse umane şi curriculum. Descentralizarea unei componente şi menţinerea centralizată a celorlalte pot induce tensiuni şi disfuncţii care să compromită tot procesul descentralizării. În urma unei descentralizări comprehensive, şcoala şi consiliul local vor avea rolul esenţial în:

a) construcţia şi execuţia bugetului;

b) angajarea, concedierea, promovarea şi salarizarea personalului;

c) adaptarea curriculumului la nevoile elevilor şi ale comunităţii.

3. Respectarea standardelor de calitate. Transferul deciziilor majore către şcoli şi consiliile locale trebuie corelat strict cu înăsprirea cerinţelor privind calitatea. Orice alocare de resurse, mişcare de personal sau ofertă curriculară trebuie să se facă în slujba obiectivelor educaţionale, nu a intereselor locale. Guvernul şi Ministerul Educaţiei vor trebui să elaboreze şi să monitorizeze cu stricteţe standardele şi procedurile în baza cărora se iau deciziile ce intră în sfera descentralizării. Descentralizarea sistemului de învăţământ are sens doar dacă este un mijloc pentru atingerea ţintelor educaţionale strategice în orice comunitate, oriunde ar fi poziţionată şi oricare ar fi compoziţia demografică sau de altă natură.

Descentralizarea oferă şcolii oportunitatea de a-şi recâştiga rolul central şi poziţia de prestigiu în cadrul comunităţii, dar aceasta implică şi asumarea unor funcţii noi.

Întâi, şcoala trebuie să se implice mai activ în educarea adulţilor şi să funcţioneze ca un centru de educaţie permanentă. Ea are infrastructura şi resursele umane capabile să ofere servicii educaţionale aplicate, de la cursuri de limbi străine la iniţierea în utilizarea tehnologiei informaţiei, educarea părinţilor, cunoştinţe de economie aplicată sau programe de tipul „a doua şansă“. Resursele astfel obţinute vor rămâne la nivelul şcolii şi vor fi folosite prioritar pentru recompensarea celor implicaţi în promovarea educaţiei permanente.

În al doilea rând, şcoala va trebui să-şi extindă activităţile după orele de curs, asigurând timp de 8 ore condiţii de învăţare, recreere, sport, supraveghere şi protecţia propriilor elevi.

Ea va veni astfel în sprijinul părinţilor, va anticipa rezolvarea problemei sociale a unui excedent de peste 50.000 de profesori datorat declinului demografic şi va contribui activ la reducerea delicvenţei juvenile. Această abordare implică anumite costuri (printre altele, presupune o arhitectură specifică a campusurilor şcolare), dar lăsarea copiilor sub influenţa străzii costă mult mai mult.

În al treilea rând, şcoala va trebui să stimuleze şi să ghideze participarea activă a elevilor la viaţa comunităţii prin implicarea lor în programe comunitare, activităţi de voluntariat, grupuri de suport, asistenţă socială, parteneriate cu ONG-uri. Şcoala însăşi poate crea propriile ONG-uri, dacă doreşte să stimuleze antreprenoriatul social al elevilor. Măsura în care o şcoală va reuşi să-şi asume aceste noi funcţii va deveni un indicator fundamental al capacităţii sale instituţionale şi un atu esenţial pe piaţa de servicii educaţionale. Nu mai putem concepe în secolul XXI o şcoală care îşi închide porţile după orele de curs, care se izolează pe sine şi care-i văduveşte pe elevi de participarea la rezolvarea problemelor comunităţii.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!