Theologica
Coastele de miazănoapte. Despre Psalmul 47, 2

Coastele de miazănoapte. Despre Psalmul 47, 2

Lect. Alexandru Mihăilă, 10 Decembrie 2009

Psalmul 47 face parte din grupa aşa-numiţilor Psalmi ai Sionului, răspândiţi în întreaga Psaltire, dar care au în comun tema teologică a importanţei Muntelui Sion, pe care era zidit Templul din Ierusalim. Versetul 2 (în originalul ebraic şi grecesc 3) laudă locaţia sanctuarului: „Muntele Sionului, coastele de miazănoapte, cetatea Împăratului Celui mare“. De altfel, exista concepţia după care în chip mistic Iahve Însuşi zidise Sionul (Psalmul 101, 17). Dar ce ar însemna „coastele de miazănoapte“? Să fie pantele de nord ale Muntelui Sion? Ce au special?

Soluţia alegorică a Părinţilor

Fericitul Teodoret de Cyr se întreabă de asemenea la ce se referă expresia, găsind o soluţie alegorică. El citeşte textul Septuagintei în care se spune: „Munţii Sionului (de remarcat pluralul, faţă de singularul din textul ebraic!), coastele de miazănoapte“. Pentru „miazănoapte“ Septuaginta foloseşte borras care desemnează şi „vântul din nord“, „crivăţul“. De aceea, el identifică „Munţii Sionului“ cu apostolii, proorocii şi învăţăturile acestora, care păzesc ca nişte munţi Sionul, adică Ierusalimul cel ceresc, de vătămarea crivăţului. Vântul dinspre nord este pus în legătură cu Ieremia 1, 14: „De la miazănoapte se va deschide nenorocire asupra tuturor locuitorilor pământului“. Deci, pentru Fer. Teodoret, Munţii Sionului stau împotriva vântului de miazănoapte (Fericitul Teodorit al Kirului, Tîlcuirea celor 150 de Psalmi ai proorocului împărat David, 2003, p. 162).

Sf. Ioan Gură de Aur interpretează în aceeaşi direcţie. După ce trece în revistă şi o altă traducere posibilă, mai apropiată de textul ebraic (indicând chiar şi pronunţia ebraică), şi anume „Munţii Sionului, coapsele (!) de miazănoapte“, arată că „miazănoaptea“ se referă la războiul care ameninţa dinspre nord, pentru că „astfel se află ţara perşilor faţă de Palestina“. Altfel spus, exact părţile slabe, expuse atacului, sunt întărite şi nimeni nu se mai teme dinspre ele (Expositiones in Psalmos, 47, în: PG 55 218).

De asemenea, şi în compilaţia patristică făcută de Cuviosul Eftimie Zigabenul şi Sf. Nicodim Aghioritul cu tâlcuiri din Psalmi, se spune: „Anagogic (adică cu mai multă înţelegere) aşa se înţelege graiul acesta: crivăţ numeşte de multe ori Scriptura pe Diavolul pentru răceală (şi deoarece către crivăţ se află Babilonul din partea Ierusalimului de către care s-a robit). ş…ţ Iar coaste ale Diavolului, adică mădulare ale lui, erau neamurile. Zice dar psalmul că neamurile acelea ce mai-nainte erau ale Diavolului, şi pe care le stăpânea Diavolul, acelea s-au făcut apoi Munţii Sionului, adică înălţime şi zid de apărător al Bisericii creştinilor…“ (Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi, vol. 1, Ed. Egumeniţa, p. 557).

Literalismul cercetării moderne

Totuşi, orice text conţine, pe lângă sensul duhovnicesc, şi unul literal istoric. Care să fie aici acesta? Să fie pantele dinspre nord, unde duşmanii veniţi de acolo atacau prima dată?

Cercetătorii au observat de multă vreme asemănări izbitoare între Psalmi şi literatura ugaritică. Într-adevăr, o expediţie franceză a descoperit în 1928 la Ras Şamra (în Siria, aproape de Latakia) vestigiile cetăţii canaanite Ugarit, unde a existat şi o bibliotecă regală foarte importantă. Descifrarea acestei literaturi, scrisă într-un alfabet de inspiraţie cuneiformă specific cetăţii, a permis pătrunderea mai adânc în religia canaaniţilor.

Aşa s-a observat faptul că pentru canaanei un munte situat la 10 km spre nord de Ugarit juca un rol deosebit. Era considerat muntele zeilor, după cum la greci Olimpul era muntele lui Zeus. Muntele acesta, identificat cu Jebel el-Aqra, era numit Safon (scris spn în alfabetul fără vocale ugarit), grecii numindu-l Casios. În ugaritică este un nume propriu, dar ebraica l-a împrumutat cu sensul de „nord“, păstrându-i însă câteodată vechiul înţeles (Duane E. Smith/Stan Rummel, Ras Shamra Parallels. The Texts from Ugarit and the Hebrew Bible, vol. 2, Pontificium Institutum Biblicum, 1975, p. 323).

„Coastele de miazănoapte“ sunt de fapt în ebraică yarketei ţafon. Primul cuvânt yerekha nu înseamnă propriu-zis „coastă“, deşi Septuaginta l-a tradus aşa (gr. ta pleura), cât „latură“, „coapsă“. Metonimic poate fi folosit pentru organele interne, ca în Facere 46, 26, unde yerekha sau yarekh „coapsă“, „lăuntru“, se referă la descendenţii lui Iacob ca cei ieşiţi din „coapsele“ lui, fapt pentru care Dahood chiar traduce în Psalmul 47 „inima Safonului“, cu sensul de „centru“, „interior“. Versetul din Psalm poate fi comparat cu expresia ugaritică srrt spn, tradusă de obicei prin „înălţimile Safonului“, dar pe care Dahood îl derivă din akkadianul surru „lăuntru“, „inimă“, „centru“ (Mitchell Dahood, SJ, Psalms I, 1-50, Doubleday, 1965, The Anchor Bible, pp. 289-290).

Expresia „coastele de miazănoapte“ mai apare şi în alte texte, Isaia 14, 13, Iezechiel 38, 6, 15; 39, 2. În Isaia, regele Babilonului împrumută limbajul mitologic al Luceafărului (Helel ben Şahar), care doreşte să-şi pună jilţul în ceruri, „în muntele cel sfânt“ (în ebraică „muntele adunării“, evident o referire la muntele consiliului divin), în „fundurile laturei celei de miazănoapte“. Aici Biblia sinodală nu este consecventă în traducere, ca şi Septuaginta, care traduce „munţii înalţi dinspre miazănoapte“. De fapt, în limbajul cu elemente mitologice, Luceafărul vrea să uzurpe locul de întâietate din muntele Safon (cf. Joseph Blenkinsopp, Isaiah 1-39, Doubleday, 2000, The Anchor Bible 19, p. 288). Aici se potriveşte traducerea propusă, „centrul Safonului“. La Iezechiel, unde Gog din ţara Magog se ridică din regiunea nordică împotriva Israelului, expresia îşi pierde din sensul iniţial, indicând locaţia geografică, „nordul extrem“, dar şi aceasta plecând de la faptul că Muntele Safon se situează, faţă de Israel, la nord.

Recuperarea direcţiilor pozitive ale păgânismului

Safonul este aşadar un prototip al Sionului şi de bună seamă cultul de la Templul ierusalimitean s-a bucurat şi de moştenirea canaanită accesibilă prin intermediul iebusiţilor. În pofida istoriilor despre cucerirea Ierusalimului (Iosua 10; cf. 12, 10; Judecători 1, 7-8) şi a includerii în listarea posesiunilor beniaminite din Iosua 15, 8; 18, 28, cetatea a fost cucerită abia de David (cf. notiţele negative despre posesia cetăţii în Iosua 15, 63; Judecători 1, 21), deci şi-a păstrat o lungă perioadă caracterul canaanit.

Un verset foarte ciudat din II Regi 12, 20 ar sugera chiar mai mult. După ce veghează copilul care în cele din urmă moare (primul copil cu Batşeba), regele David „s-a sculat de la pământ, s-a spălat, s-a uns şi şi-a schimbat hainele şi s-a dus în casa Domnului şi s-a rugat“. Despre ce „casă a lui Iahve“ poate fi vorba în Ierusalim, pentru că templul nu era încă zidit? Nu poate fi „cortul sfânt“, pentru că termenul folosit, bayt, indică o construcţie zidită, un templu. Deşi alţi comentatori văd aici un anacronism, un cercetător german, Konrad Rupprecht, a formulat ipoteza după care David a folosit vechiul templu iebusit (Der Tempel von Jerusalem. Gründung Salomos oder jebusitisches Erbe?, W. de Gruyter, Berlin/New York, 1977, BZAW 144, p. 102). În literatura biblică românească, această ipoteză este acceptată, cel puţin de pr. Vladimir Petercă, fost profesor de Vechiul Testament la Institutul Catolic „Sf. Tereza“ din Bucureşti (cf. Mesianismul în Biblie, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p. 61).

Aceasta deschide perspective foarte interesante pentru teologia biblică. În măsura în care o bună parte din Psalmi au fost chiar folosiţi în cultul Templului din Ierusalim, este de înţeles ca ei să păstreze în egală măsură şi elemente vechi canaanite.

Numind Muntele Sion „centrul Safonului“ sau, altfel spus, buricul pământului, se reiterează de fapt ideea după care sanctuarul prin excelenţă funcţionează ca o axă a lumii (axis mundi), centru al cosmosului şi spaţiu de întâlnire a sacrului cu profanul. Se preia o denumire veche, dar ea este îmbrăcată într-o nouă perspectivă, în cadrul religiei iahviste.

Asemenea elemente păgâne nu indică nicidecum aspectul heteroclit al religiei Israelului, ci, ca şi în alte situaţii, demonstrează continuitatea unor simboluri, care sunt însă transformate. De exemplu, ziua de astăzi, joi, derivă etimologic de la Jovis dies, „ziua lui Jupiter“, sau numele sărbătorii Rusaliilor derivă de la sărbătoarea păgână Rosalia, totuşi prin aceasta românii nu sunt păgâni. Mai degrabă, creştinismul nu a şters cu totul mediul cultural păgân, ci l-a transformat, golindu-l de conţinutul mitologic şi recuperându-i direcţiile pozitive. Nu este un semn de oportunism sau de relativism, ci de profunzime spirituală.

Identificând Sionul cu „centrul Safonului“, Psalmul arată că adevăratul centru nu este muntele de lângă Ugarit, ci Sionul. De altfel, în iudaism s-a născut tradiţia după care Dumnezeu Şi-a început crearea pământului în Sion, mai exact cu piatra pe care s-a zidit Sfânta Sfintelor. Este desigur o tradiţie simbolică, arătând că Sionul este centrul lumii. Tradiţia are rădăcini biblice, pentru că la profetul Iezechiel, Iahve spune că Ierusalimul a fost pus chiar în mijlocul lumii: „Acesta este Ierusalimul, pe care Eu l-am pus în mijlocul neamurilor şi al ţărilor dimprejur“ (Iezechiel 5, 5).

Să nu uităm apoi că Sionul este un simbol al Bisericii creştine. Adoptarea fiecărei persoane de către Sion, aşa cum este sugerată în Psalmul 86, 4: „Mamă va zice Sionului omul“, arată în chip simbolic răspândirea Bisericii, care rămâne adevărata „cetate“ a Marelui Împărat. Biserica este adevăratul centru al lumii, adevărata „inimă a Safonului“, împlinind de aceea o aşteptare a umanităţii care chiar şi în religiile păgâne intuia existenţa unui centru duhovnicesc.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!